Pădurea de molizi: Istoria și Ideologia, Realitatea și Ficțiunea
Nu știu sincer dacă am aparatul critic să analizez în detaliu Pădurea de molizi a lui Tudor Giurgiu, la fel cum nu sunt sigur că Giurgiu avea vocabularul cinematografic să-l facă. Dar lui i-a ieșit așa că sper să-mi iasă și mie. Aproape sigur nu are niciunul dintre noi nuanțarea ideologică necesară analizei detașate a evenimentelor de la Fântâna Albă, lucru care se vede în filmul lui Giurgiu și în reacția mea la el spre final. Ce are însă cu siguranță Tudor Giurgiu e tupeul și (sincer) talentul de producător necesar ca să se joace de-a Hoții și (Agnes) Vardiștii cu unul dintre momentele cu adevărat dureroase ale istoriei secolului XX. Pentru că, în definitiv, asta face arta față în față cu realitatea crudă. Schimbă detalii ca să schimbe perspective. Remixează, colează, ne oferă unghiuri noi asupra evenimentelor, modulate artistic sau ideologic de la distanța unui plan ficțional. Pe parcurs revizuiește destule detalii pe ici pe colo și anume prin părțile esențiale cât să putem privi cu intenționalitate un moment istoric.
Masacrul de la Fântâna Albă nu este acel moment istoric. E cu siguranță punctul central al filmului Pădurea de molizi dar filmul sare un pic pârleazul și încearcă să vorbească despre relația istorică a României cu URSS-ul, ca să nu zic cu Rusia sau cu „rușii” în general, dar într-un fel… aparte. Am descris filmul mai în glumă mai în serios ca un Jude varianta Humanitas. E mai mult de atât, nu e doar Barbari… pentru Liiceni chiar dacă se folosește de tușe la fel de groase și încearcă similar să spună chestii despre război, românism, crimă pe două voci distincte.
Masacrul din 1941 de la Fântâna Albă, în Bucovina (astăzi) de Nord, e un moment mai puțin cunoscut din istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Parțial e vina istoriografiei comuniste care nu va marșa pe o crimă de război evidentă comisă de tovarășii ruși împotriva unei populații civile de români nici în cele mai de „ruptură” momente față de Moscova. Iar dacă alte masacre antiromânești, ca Ip și Treznea au fost mai bine documentate și folosite de ideologii vechiului regim, dacă crimele comise de români la Odessa sau în țară sunt condamnate azi, Fântâna Albă a rămas ca un fel de artefact istoric. Nu ajută nici că nu avem claritate asupra evenimentelor, până și numărul victimelor e neclar, estimările dau aproximativ 200 de civili români omorâți de un contingent de grăniceri sovietici în timp ce încercau să treacă, organizați și încolonați, din teritoriile ocupate de URSS în România. Alte estimări variază de la câteva zeci la două mii de victime, oameni îngropați de vii în gropi comune peste care autoritățile sovietice au plantat puiet de molizi, de unde și numele filmului. La fel ca în cazul altor atrocități comise de sovietici (Katyn fiind cel mai la îndemână exemplu) e greu de separat dovezile de ficțiune și propagandă pro și anticomunistă. E nevoie de mărturii.
Acesta e și punctul de plecare al filmului, anume povestea unuia dintre supraviețuitorii masacrului, Gheorghe Holovati (un amestec de mai mulți „Gheorghe” supraviețuitori), care reușește să treacă granița singur, abandonându-și nevasta și copiii. Destinul nevestei acestuia (a unuia dintre Gheorghi, Crăsneanu, mai precis), Minodora Grijnicu, deportată în Siberia deși nu încercase să plece, e tratat separat.
Doar că aceste două povești nu sunt nici ficționalizate până la capăt, nici redate într-un stil documentaristic pur. Pădurea de molizi încearcă ceva, nu neapărat nou dar nou pentru Giurgiu, anume un documentar hibrid, dar unul unde și partea de documentar e reconstitutivă. Deși Giurgiu deschide filmul (și îl închide) cu bucăți din interviul real cu – să-i zicem – protagonistul, supraviețuitorul masacrului, Gheorghe, deși folosește imagini de arhivă și filmări contemporane de la fața locului, grosul poveștii e o reconstituire de interviu reinterpretat.
Cele două planuri narative sunt recrearea verosimilă a interviului, cu Mircea Andreescu jucându-l pe bătrânul supraviețuitor și un fel de Opening Night (1977) sau (pentru tineret, oarecum) Birdman (2014), în care Coca Bloos revine de la pensie for one last job, acela de a o interpreta pe scenă pe nevasta lui Gheorghe, Minodora,într-un one woman show despre navigatul arhipelagului Gulag. Filmul alternează constant între cele două planuri care se întrepătrund tematic în ciuda faptului că tratează părți separate ale traumei istorice. Și fiecare parte își are chichițele sale. Dacă falsul interviu ridică ocazional niște întrebări (justificate în cazul oricărei mărturii documentare) prin vocea din off a documentaristului, de veridicitate, de separare între fapt și teorie a conspirației, de limite ale memoriei, repetiția pentru o lume mai bună a doamnei Bloos are propriile tangente fals-documentare. O vedem pe marea actriță chinuindu-se cu acest ultim rol traumatic, negociindu-și nesiguranțele cu regizorul piesei, contestând elementele scenice prin prisma vârstei și alte alintări de actori. Practic linia narativă a lui Andreescu-ca-Holovati e una a veridicității și realității trăite – cum a decurs masacrul (și viața de după) din perspectiva lui Gheorghe, cu propriile sale obsesii, ca de exemplu convingerea, comună multor supraviețuitori că masacrul a fost orchestrat de NKVD. Linia narativă a Cocăi Bloos e una de călătorie a actorului, a creării falsului credibil dinspre text spre reprezentație – cu toate ofurile de rigoare.
E mai complicat de atât și merge mai bine decât pare. Planurile fuzionează spre sfârșit când pare că personajul lui Bloos și „personajul” lui Andreescu se întâlnesc într-o împletire „real”-fictiv. Puterea teatrului (și a filmului) de a împleti realitatea și așa mai departe. Nu știu cât a stat regizorul pe text, nu știu cât de construit cu intenționalitate și cât de așezat din ce a ieșit e produsul final dar merge, și încă merge bine. Ca exercițiu de propagandă (sau de relatare persuasivă a unor fapte dificile dacă vrem un termen mai neutru) Pădurea de molizi ia zece cu felicitări. Ambele povești mustesc de patos și durere și te bulversează un pic, parcă te împing să mergi să arzi un steag rusesc pe Kiseleff. Sigur Giurgiu trișează, are coduri, dar asta pentru că e regizor de film nu documentarist și face film aici, se joacă de-a realitatea, de-a „inspirat din fapte reale” deși se vede că totul e bine documentat, aproape de mărturiile reale. Ba chiar, ca la pepeni, ne face dop la narațiune. A, ai ceva de comentat la interpretarea lui Andreescu? Uite dom’ne aici bucata originală din documentar, reprodusă aproape beat by beat. Hai mai zi ceva dacă ai tupeu. Nu ai ce să comentezi la interpretarea lui Andreescu oricum și la Bloos cu atât mai puțin, că până la urmă femeia se joacă pe ea la început și recită în cheie teatrala la sfârșit. Doi actori îndrăgiți în roluri impresionante care tratează o temă de traumă națională. Cum spuneam, hai mai zi ceva dacă ai tupeu.
Ce e însă cel mai impresionant la film e tocmai că nu știi la ce te uiți – nu poți, sau cel puțin eu nu pot să găsesc un echivalent exact. Un tânăr cinefil l-a interpelat la una dintre proiecții pe Giurgiu cu o comparație cu Fiume o Morte! (2025) al lui Bezinović, un film excelent, o idee excelentă, dar comparația nu stă exact în picioare. Reconstituirile acolo sunt asumat narative, ori Pădurea de molizi ne vinde veridicitate. The Act of Killing (2012) recrează tragedii folosindu-se de autori. Casting JonBenet (2017), The Arbor (2010) sau The Imposter (2012) se apropie mai mult de formatul interviu cu actori dar sunt documentare pe bune (la The Imposter ne apropiem cel mai mult de reconstituire). În orice direcție mergi, că te duci spre Agnès Varda sau spre Frost/Nixon (2008), nu găsești ceva exact la fel ca Pădurea de molizi.
Cumva tocmai ambiguitatea acestui final care se vrea dramatic dar și dogmatic te lasă cu un sentiment de neliniște, de incoerență care despletește bunătate de amestec realitate-ficțiune.
Asta e și parte din problemă pentru că nu știu dacă ideea asta de fals-hibrid reconstitutiv face cinste temei. Durerea, trauma și genocidul trebuie tratate din punctul meu de vedere într-una din două chei. Pur factual, documentaristic, clasic, plictisitor, preferabil cu „talking heads” dintre personaje importante sau experți internaționali. Dacă vrei să deviezi de la formulă, poți, cum a făcut Jude cu Ieșirea trenurilor din gară (2020) sau Oppenheimer în mai sus numitul The Act of Killing și The Look of Silence (2014), dar trebuie să ai foarte mare grijă. Alternativ, poți să faci un film artistic care se folosește de toate tertipurile cinematografice ca să mulgă sentiment din public. Lista lui Schindler (1993) sau Sometimes in April (2005) sunt exemple bune. Ori lași istoria să vorbească, ori vorbești tu în numele ei. Ei, în Pădurea de molizi, Tudor Giurgiu încearcă să împace capra cu varza băgându-le în blender și asta creează confuzie. Am văzut mai multe dezbateri la ieșirea de la film între spectatori despre ce părți din el erau reale. E de înțeles. Personajul central e un colaj de supraviețuitori, dar e un colaj care „se joacă pe sine” pe ecran. Ne jucăm cu planurile „real”-fictiv atât de mult încât ajung să se confunde. Nu știu dacă vrei asta de la un film istoric, sigur nu o vrei de la un documentar. Dar poate chiar asta a fost intenția.
Apropo de temă și intenție, problema cea mai mare a filmului apare în ultimul act. Ziceam de Pădurea de molizi că e propagandă, în sensul bun. Îți arată traumele trecutului, îți expune în detaliu atrocități sovietice care au afectat sute, apoi zeci de mii de români, deportați în Siberia. Și apoi, la final vine din poignet cu un monolog de Svetlana Aleksievici despre inutilitatea războiului și necesitatea păcii. Apoi imediat după, în ultimul minut, ne face în text, suprapus peste ululațiile unui cor de maici, un executive summary în stil wikipedia al crimelor comise de sovietici la Fântâna Albă. Din nou. Ce a vrut să zică, tematic, poetul în contextul geopolitic actual – război hibrid, război activ la graniță? Că trecutul e durere? Că pacea e preferabilă masacrului și deportării? Că „rușii” ne-au persecutat și o vor face din nou? Cumva tocmai ambiguitatea acestui final care se vrea dramatic dar și dogmatic te lasă cu un sentiment de neliniște, de incoerență care despletește bunătate de amestec realitate-ficțiune. Sau, cine știe, poate asta a fost intenția autorului. Poate Giurgiu ne spune că uneori masacrele sunt inevitabile când trăiești în umbra imperiului și că ar trebui să fim neliniștiți, să ne obișnuim cu incoerența realității și fluiditatea ficțiunii. În orice caz, ca (în) protagoniștii noștri, realitatea și ficțiunea se împletesc de-a lungul anilor până se întâlnesc, peste ani pentru o ultimă plimbare împreună. De acolo începe memoria.
Pădurea de molizi a intrat din 10 octombrie în cinematografele din România.
Dragoș Costache
Absolvent de științe politice cu ascendent în sociologie. Scrie, citește și se uită la filme și seriale. Uneori scrie despre cum citește și se uită la filme și seriale.
Nume film
Pădurea de molizi
Regizor/ Scenarist
Tudor Giurgiu
Actori
Mircea Andreescu, Coca Bloos, Ionuț Caraș
Țară de producție
România
An
2025
Distribuit de
Transilvania Film
Dragoș Costache
[:ro]Absolvent de științe politice cu ascendent în sociologie. Scrie, citește și se uită la filme și seriale. Uneori scrie despre cum citește și se uită la filme și seriale.[:]
