Într-o postare de pe Facebook din 18 iulie, scenaristul și regizorul Paul Schrader, una dintre puținele voci nefiltrate de publiciști de la Hollywood, a numit „Oppenheimer”, primul film biografic regizat de Christopher Nolan, „cel mai bun, cel mai important film al acestui secol”. Venind din partea unui insider blazat, care le-a văzut pe toate, nu sună a laudă deșartă, ridicând inclusiv nivelul de entuziasm al unui segment de public ce nu se închină de obicei la altarul regizorului, de fiecare dată când scoate un nou film.

E ușor de intuit ce l-a atras pe Nolan, cineast mereu interesat să modeleze, într-un fel sau altul, spațiul și timpul, la una dintre personalitățile cu cel mai mare impact asupra istoriei ultimilor 100 de ani: fizicianul J. Robert Oppenheimer, ale cărui cercetări în domeniul mecanicii cuantice și fizicii nucleare aveau să îi aducă supranumele de „părinte al bombei atomice”. Soluția aleasă e să adapteze evenimente din biografia American Prometheus: The Triumph and Tragedy of J. Robert Oppenheimer într-un film de trei ore, montat pe mai multe planuri temporale (o marcă regizorală, din păcate, deja obligatorie) intitulate „Fuziune” și „Fisiune”, filmate în alb-negru – pe peliculă IMAX! – respectiv color, și amestecate atunci când perspectiva protagonistului, jucat de Cillian Murphy (excelent), „dă pe-afară” și intră în celălalt plan. O construcție laborioasă care e menită să orienteze spectatorul prin avalanșa de personaje și întâmplări asamblate cu obișnuita frenezie de șotron a filmelor regizorului. 

Primele două acte, cu excepția țopăielii narative, se țin destul de aproape de formula unui biopic corect și convențional, punctând drumul lui Oppenheimer, de la anii de studiu și predat pe la diverse universități din State și din Europa, la Proiectul Manhattan coordonat de protagonist, al cărui rezultat au fost cele două bombe atomice detonate la Hiroshima și Nagasaki. Se vorbește mult și se spun numai lucruri importante, de obicei în săli de curs, amfiteatre și laboratoare, de către personaje a căror genialitate e mereu luată ca un lucru dat, cum spune la un moment dat Leslie Graves (Matt Damon), inginer militar, care construise Pentagonul și a condus Proiectul Manhattan.

Deși scenariul e scris la persoana întâi, Oppenheimer rămâne un protagonist mai degrabă opac, insuficient descifrat de interacțiunile cu colegii sau de viața personală; iubita din tinerețe cu simpatii comuniste (Florence Pugh) și soția (Emily Blunt, irosită într-un rol decorativ) nu fac decât să scoată și mai mult în evidență faptul că fizicianul nu e destinat pentru o viață normală. „Tu vezi dincolo de lumea în care trăim”, i se spune la un moment dat. Aflat într-un vag conflict interior, datorat unor simpatii de stânga ce îl vor urmări mai târziu în viață, nu se ține suficient de departe de diversele curente politice ale vremii. Totuși, nu se lasă sedus până la capăt de mirajul comunismului care îi cucerise familia și o bună parte din lumea academică. 

În general, Oppenheimer plutește deasupra lumii, arogant și lipsit de răbdare cu cei din jur, obsedat de marile întrebări ale științei (elegantă soluția aleasă de Nolan să folosească efecte vizuale practice pentru a ilustra ciocnirile atomilor), privind chiar și Proiectul Manhattan mai întâi ca pe o barieră a cunoașterii pe care trebuie să o atingă înaintea naziștilor. Știe că misiunea la care lucrează urmează să schimbe iremediabil lumea, dar e convins că e calea cea mai puțin dureroasă de a pune capăt războiului. Într-o ședință, discută la rece despre care sunt orașele japoneze cele mai potrivite pentru a fi rase de pe fața Pământului; Kyoto este șters de pe listă pentru ca era un oraș frumos, altele pentru că nu erau proporționale cu capacitatea de distrugere sau aveau o cultură prea bogată.

Odată cu detonarea primei bombe, în deșertul din Los Alamos, secvență în care coloana sonoră compusă de Ludwig Göransson întrebuințează la maximum sistemele audio al multiplexurilor, în interiorul lui Oppenheimer pare să detoneze o a doua, minunat ilustrată în numeroasele prim-planuri cu chipul expresiv, ca din unghiuri drepte al lui Cillian Murphy, pe umerii căruia vezi cum apasă întreaga greutate a lumii: în special, într-o scenă în care protagonistul trebuie să livreze un discurs triumfător în fața echipei sale în timp ce e copleșit de enormitatea consecințelor. De aici încolo, pariul lui Nolan de a miza pe o abordare la persoana întâi începe să dea roade.

Al treilea act își mută atenția asupra luptei lui Oppenheimer pentru reglementarea folosirii armelor de distrugere în masă, opoziția făcută la adresa bombei cu hidrogen și consecințele pe care le-a avut asupra sa în plan personal – retragerea autorizației de securitate, în 1954, în urma unui simulacru de anchetă, apoi audierea lui Lewis Strauss (Robert Downey, Jr.), fostul președinte al Comisiei pentru energie atomică, în încercarea sa de a deveni Secretar pentru Comerț, în 1959 – audiere care ajunge să aibă legătură cu Oppenheimer din motive (spoiler alert!) pe care aleg să nu le discut aici.

Paradoxal, pentru că scenariul își pierde din precizie și eleganța formală, filmul lui Nolan începe să respire și să semene aici, în ultima oră, cu cinemaul de clasă promis. Juxtapunerea interogatoriilor demne de Inchiziție la care e supus Oppenheimer, într-o cameră înghesuită, la inițiativa unor figuri rămase în umbră („Power stays in the shadow”, ni se amintește la un moment dat), cu audierile Comisiei pentru Senat, prilej pentru Robert Downey Jr. să (supra)liciteze suficient pentru un Oscar pentru rol secundar, creează tensiune și o doză de intrigă care lipsesc până atunci. Iar distribuția nesfârșită de staruri care au răspuns telefoanelor lui Nolan primește partituri care să o pună în valoare – Alden Ehrenreich, în special, e o revelație. Sunt dialoguri vii care, atunci când nu se pierd în grandilocvență sau miros a rewrite (vezi dialogul dintre Emily Blunt si Jason Clarke, care-i dă actriței, în fine, ceva să facă), ar putea sta într-o piesă de David Mamet.

Totuși, e discutabil dacă entuziasmul lui Paul Schrader e justificat. Per total, lui Oppenheimer nu i se poate reproșa că ar fi lipsit de ambiție – în fond, Nolan e unul dintre puținii regizori cu resursele necesare să distrugă camere IMAX sau să explodeze avioane adevărate ca să obțină exact cadrul pe care și l-a dorit. Adesea e de-a dreptul inspirat, inclusiv în felul în care condensează o cantitate enormă de informație într-un film de trei ore care nu colapsează sub propria greutate. Doar că lasă aceeași impresie de truc de magie care-l oprește pe Nolan de la a face capodopera pe care mulți o așteaptă de la el.     

La data publicării acestei recenzii se poate încă vedea la liber, pe Criterion Channel, acest documentar esențial pentru a așeza în context filmul lui Nolan.

Oppenheimer a intrat în cinematografele din toată țara, din 21 iulie.

Dragoș Marin

Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.