One Battle After Another – Onoarea pierdută a Perfidiei Beverly Hills

26 septembrie, 2025

Mult așteptata revenire pe ecrane a lui Paul Thomas Anderson se efectuează, prin One Battle After Another, pe fundalul unei Americi prinse în războaie culturale, identitare, ideologice. Filmul face corp comun cu materia sa sensibilă, semn al unei prize strânse asupra actualității, încercând, aidoma protagoniștilor săi captivi într-un vortex de energii, să traseze un drum fragil înspre liniștea arhetipală.

One Battle After Another ține aproape trei ore, dar senzația e că niciun minut nu e irosit pe analiză și reflecție. Cinetic mai curând decât etic, filmul transformă lupta politică în spectacol. Fără a renunța vreo clipă la ambiția grandomană, Anderson reduce aici marele roman american – mituri fondatoare și obsesii transgeneraționale, o specialitate a casei – la o perpetuă alergătură de-a hoții și vardiștii, sperând să reveleze din mers câte ceva despre țara sa nebună. Priceperea cineastului de a livra o poveste hiper abilă, care curge fluid chiar și când descrie o mare învolburare națională, e incontestabilă – dar filmul ar fi avut nevoie de câte un răgaz, o stază, pentru a ne smulge din sentimentul că asistăm la un show imersiv și etanș, care face paradă cu bugetul său intimidant. Problema nu e doar ritmică – e întâi de toate ontologică. One Battle After Another face parte din categoria operelor măiastre, însă imaginile sale „epice” evacuează orice asperitate, orice punct de inserție sau breșă care să le facă mai puțin decât perfecte, deci vii – lucru impardonabil pentru un film turnat pe un format 35mm special. Un flux de evenimente mereu dramatice defilează prin fața ochilor, reducând complexitatea forțelor divergente care le animă la antagonismul aproape mitologic dintre bine și rău. O singură secvență de mizanscenă „pură” vine să tulbure acest monumentalism implacabil, să îi confere, la propriu, un anumit relief: e vorba de o urmărire cu mașini plasată pe o șosea vălurită, transformată de decupajul lui Anderson în miraj al distanțelor, în joc demonic între văzut și nevăzut.

Filmul lui Anderson ajunge în săli după o mare campanie de promovare încununată de mătăniile unanime ale presei anglosaxone, care l-a prezentat ca pe a opta minune a lumii – dar adevărul e că se dovedește sub așteptări. Fresca începe, ca mai mereu în cazul regizorului, cu un (lung) prolog pe muzică bombastică: Leonardo DiCaprio joacă aici un ex-activist politic care în tinerețea lui se ocupa cu spectacole pirotehnice țintite împotriva mai-marilor lumii, iar acum se ocupă cu confecționarea artizanală a unor cuie pentru adormit gândurile. Prăjit iremediabil, personajul nostru e centrul comic al filmului: DiCaprio produce nu atât un anti-erou burlesc, cât, în orice caz, o parodie a omului de acțiune pe care ar trebui să îl întruchipeze. Protagonistul e expresia vie – și extrem de relatable prin umanitatea sa comună – a anilor care au trecut, a idealurilor transformate în resemnare pe toată linia, a abandonului luptei armate într-un trecut cu atât mai glorios cu cât e mai izolat de prezent. Imaginați-vă: tipul era pe chill în cabana sa din mijlocul pădurii când s-a trezit catapultat din nou în miezul faptelor vitejești, nevoit să conlucreze cu mintea care e vai de capul ei, anesteziată de droguri – nu mai ține minte nici cum îl cheamă, darămite codurile secrete ale organizației – și, mai ales, cu sentimentul straniu că vremurile s-au schimbat, în aceeași măsură în care par să fi rămas pe loc, înnămolite în punctul în care le-a lăsat acum 16 ani.

Pe post de salvator, deci, acest Ghetto Pat alias Bob Ferguson insuflă filmului o certă candoare: tot împiedicându-se de lăzi și urlând în telefon la revoluționarii scorțoși care i-au succedat, omul dezumflă dinamismul goanei de fasciști înspre un inventar de probleme logistice mărunte, mai preocupat să-și ridice chiloții din vine decât să înfrunte bățos clocotul războiului civil. Până la capăt, filmul îl va cantona la statutul de spectator agitat al unei drame care, de bună seamă, îl depășește cu totul. De partea cealaltă a baricadei regăsim un personaj la fel de caricatural: un militar (jucat de Sean Penn) cu moaca scuturată de ticuri nervoase, care caută promovarea în cercul secret al unor oameni superiori – aceștia se întâlnesc în beciul casei unei bunicuțe –, dar e ajuns din urmă de trecutul său necurat. Filmul ne arată că pe vremuri a întreținut o relație amoroasă „inter-rasială” chiar cu partenera lui Pat-Bob, o zeiță războinică de culoare numită Perfidia Beverly Hills (Teyana Taylor). Firele narative ale filmului prind să se încolăcească în jurul acestui conflict familial arhetipal și al odraslei rezultate din această îmbârligătură – tatăl adoptiv bun și blajin vs. tatăl natural, un monstru paranoic de reacționar cu bicepșii umflați –, în vreme ce scenariul lui Anderson nu face vreun efort suplimentar pentru a oferi ceva mai multă textură sau câteva detalii în plus acestei dramaturgii melodramatice de manual.

Se poate turna cacofonia prezentului într-o formă cinematografică cristalină? Întrebarea e pasionantă. Nu întâmplător, ea obsedează astăzi Hollywood-ul mai ceva ca în epoca reaganistă (Vineland, romanul lui Thomas Pynchon pe care Anderson își bazează transpunerea laxă, telescopa idealurile politice ale anilor ’60 și restaurația ulterioară). Există aici o provocare cu care orice artist obișnuit să își depene poveștile în interiorul unor norme cât de cât convenționale ar putea să se măsoare. Unii chiar au făcut-o. Neîntâmplător, One Battle After Another apare astăzi ca fratele mai voinic și mai lucios al unui alt film american dornic să se ia la trântă cu actualitatea incoerentă, și-anume Eddington al lui Ari Aster. Acolo unde Anderson aleargă în ritm egal, fără fluctuații, Aster – un cineast mai „experimental” cel puțin pe hârtie – e forțat să realizeze un slalom incomod printre obstacole, amenințând să răstoarne remorca cu spectatori la fiecare viraj. Eddington, ce-i drept, se pune greu în mișcare, calcă apăsat – pe când filmul de față zburdă cu pas aerian –, și abia la final putem spune că se profilează într-o amplitudine interesantă de afecte, pe măsură ce satira socială se metamorfozează în slasher virtuoz și paranoic. Filmul lui Aster se zbate mult, oglindind o societate haotică în aceeași măsură în care pare expresia ei nemediată. Dacă se dovedește măcar parțial un eșec, atunci e un eșec simptomatic despre neputința clasicismului hollywoodian de a îmbrățișa această realitate înșelătoare fără a-i reduce actorii la variațiuni prost deghizate ale unor structuri ancestrale.

În ciuda aerului profetic – turnat înaintea sosirii lui Trump, One Battle After Another anticipează deja existența ICE (Immigration and Customs Enforcement), acest cal de bătaie infam al regimului, prin amplasarea unor cuști populate cu copii ai Sudului Global în deșertul graniței –, filmul lui Anderson transformă totuși cuvântul „actual” în momeală. Încheiat cu reunirea familiei „tradiționale” și cu o pildă dulceagă despre transmisia valorilor din generație-n generație la capătul acestui mozaic de metisaje și acuplări monstruoase, el spune o veche poveste deja în vogă în zorii cinemaului mut. Montajul alternativ, prea uns, leagă toate perspectivele într-o mare ramă în care totul comunică tot timpul. Pe de altă parte, opțiunea pentru a scruta viața acestor activiști „in hiding” e perfect evocatoare pentru societatea largă și instinctele ei tot mai represive: amintind de acele filme germane făcute în siajul lanțului de acte-manifest violent-fascinante ale Rote Armee Fraktion, de la Die dritte Generation/The Third Generation (1979) al lui Fassbinder sau Die verlorene Ehre der Katharina Blum/The Lost Honour of Katharina Blum (1975) al duo-ului Volker Schlöndorff și Maragarethe von Trotta și până la tardivul Die innere Sicherheit/The State I Am in (2000) de Christian Petzold, Anderson marchează revenirea la rampă a vechiului climat militant guvernat, în doze egale, de euforie stângistă și disperare nihilistă. Însă violența, aici, e mult mai chic, subsumată în cele din urmă unei coregrafii sexualizante care îi diluează, simultan, încărcătura politică.