De-a lungul Nosferatu (2024) m-a petrecut un sentiment absolut chinuitor. M-am zvârcolit continuu, înfigându-mi adânc unghiile în scaunul de cinema, mocnind de durerea unei singure dorințe: dați-le dracului un Airwaves că nu mai suport!!! Horcăiala constantă și caricaturală rezumă cam toată această nouă iterație a capodoperei omonime ale lui F.W. Murnau: un obiect gălăgios, dar eminamente gol, lipsit de stil, în ciuda intensei meșteșugiri, și deloc înfricoșător. Jumpscare-urile, umbrele (marea citare din originalul* din 1922) și celelalte trucuri din arsenalul horror se epuizează repede și devin de la un punct clișeice și hilare – ce e cu adevărat înfricoșător e mai degrabă ce vrea Nosferatu să ne spună în 2024 despre vampiri, sau, de fapt, ce ajunge el să spună (Vestului) despre noi (Orientul proxim). 

Dora Leu

+ posts

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.

This author does not have any more posts.