Cel mai recent film al popularului și premiatului regizor mexican Guillermo del Toro e o reecranizare a romanului din 1946 al lui William Lindsay Gresham. Primul film, din 1947, regizat de Edmund Goulding (cu Tyrone Power în rol principal) este un noir care a ajuns să fie apreciat de critică mult după apariția lui pe ecrane. Spre deosebire de Goulding, Guillermo del Toro lucrează altfel cu materialul sursă. Mai exact, îl transformă în ceea ce pare să iubească cel mai mult de la un timp încoace: într-o melodramă. Originalul Nightmare Alley, ca majoritatea filmelor noir de dinainte și după cel de-al doilea Război Mondial, evocă o stare de spirit comună unei lumi din care nimănui nu i-ar plăcea să facă parte. Versiunea lui del Toro e doar parțial tributară noir-ului din 1947, dar asta nu-l face inferior, după cum s-au grăbit unele voci să afirme – dimpotrivă, cel puțin din punct de vedere narativ, noul Nightmare Alley e mult mai elaborat.

Astfel, mentalistul, escrocul și manipulatorul Stanton Carlisle (interpretat de Bradley Cooper) parcurge o serie de evenimente mai ample decât predecesorul său Tyron Power. Guillermo del Torro simte nevoia să sape profund în conștiința acestui personaj, care, încet-încet, ajunge să se prabușească sub propria greutate. Stanton Carlisle e un om bun la toate într-un carnaval care angajează pe oricine e dispus să muncească pentru o masă caldă și un dolar pe zi. În acest mediu deprinde o serie de trucuri care-l propulsează în prima linie a atracției carnavalului, ajungând să conteze cu adevărat – în ochii lui și celorlalți. Se înfruptă dintr-o glorie minoră până când va ajunge să se găsească în poziția unui influent șarlatan de salon. Deși e carismatic, poate fi văzut și ca un ghinionist sadea. Pare să tragă lozul cel mare, folosindu-se de aptitudinile sale speciale descoperite și alimentate de Pete (David Stratharin) – un mentalist dintr-o scoală mai veche – și ajunge astfel să domine mințile elitei din New York-ul anilor ’40. Asta până când va întâlni un oponent pe măsură, dacă nu chiar un rival cu care nu-și poate măsura puterile.Tot acest proces laborios prin care asistăm la gloria și declinul său e presărat de personaje care trec doar printr-o vizită scurtă în filmul lui Goulding. Unul dintre ei este Bruno (Ron Perlman), scofâlcit și musculos, protector al viitoarei soții a lui Carlisle, Molly (interpretată de Rooney Mara), un bătrân obosit, pe care îl lasă genunchii și abia dacă mai poate ridica greutăți deasupra capului . Dr. Lillith Ritter (interpretată de Cate Blanchett) – un personaj care în filmul lui Goulding apare fix cât să-i dea complet viața peste cap lui Carlisle, e o prezență mai mult decât insistentă in noul Nightmare Alley, una care umple mult prea multe minute prin posturi provocatoare, priviri seducătoare frontale și peste umăr, picioare încrucișate și vorbe rostite rar. Personajul ei pare o parodie accidentală a clasicei femei fatale din deceniul patru. Dacă totuși se remarcă prin ceva în prețioasa și elaborata ei capcană, ar fi prin vocea izbitor de asemănătoare a lui Cate Blanchett cu actrița Hellen Walker, cealaltă Dr. Lillith, din primul film.  

Versiunea lui del Torro n-are neliniștea provocată de lugubrul dominant din filmul lui Goulding și asta pentru că nu pastișează în totalitate noir-urile pe care regizorul le adoră. E adevărat că se joacă cu unele caracteristici des întâlnite în filmul noir: binecunoscutele lumini și umbre, modul în care alege să închidă anumite cadre într-un punct, atunci când acțiunea se mută pe un alt punct de interes (un procedeu vechi, adesea folosit în noir-uri și în alte filme clasice), gulerul hainei purtate de  protagonist, care îi acoperă în intregime ceafa; inclusiv caracteristici ale personajului, care este un fumător tacticos și înrăit,  întotdeauna cu un răspuns sec și potrivit la orice întrebare, și care în nenumărate rânduri ajunge să fie fugărit pe străduțe strâmte, umede și întunecate. Se vorbește despre Bradley Cooper c-ar face cel mai bun rol de până acum. Viitorul șarlatan, de factură superioară, scump la vorbă, e așezat excelent în câteva scene – îndeosebi în debutul filmului –, unde ochii lui Cooper par să exprime o teamă mai profundă față de semeni decât de monștri.

Cred că acesta este singurul film al lui Guillermo del Torro care face abstracție de supranatural – în sensul că magia și spiritele sunt simple produse ale înșelăciunii, dar efectul lor are aceeași eficiență ca și cum n-ar suferi o astfel de schimbare (atât pentru unele personaje păcălite cât și pentru spectatorul martor la spectacolul bulversant). În Nightmare Alley horror-ul este mai degrabă indus. Nu e un rezultat care vine dispre gen, în obișnuita sa reprezentare – e un mindtrickery care funcționează perfect în interiorul ambelor percepții. Mai mult, simbolistica lui merge până într-acolo încât un fetus diform dintr-un borcan, cu un ochi în mijlocul frunții, un soi de mini-ciclop premonitoriu, îl observă constant pe Carlisle ca și cum soarta i-ar fi mereu dictată de acel ochi putrezit. Un alt exemplu al eficienței elementelor horror pe care del Toro le joacă, ca de obicei, pe degete, ar fi momentul cand Stanton Carlisle ajunge la carnaval. Printre alte învățături de care are parte  de la maestrul său Clem Hoatley (Willem Dafoe, într-un rol excepțional), e pontul prin care un strop de opium turnat în băutură dezbracă orice om de umanitate și de orice formă de independență. Îi este prezentat un sălbatic într-o cușcă, care mănanca găini vii, smulgându-le capul cu dinții. Scena e de o cruzime de care Goulding, chiar daca ar fi cochetat cu ideea, n-ar fi avut curajul să se apropie.  

Trebuie să admitem și felul în care filmul îți livrează exact așteptările care se poate să-ți fi curtat gândurile înainte de vizionare. Te-ai fi așteptat să aibă o muzică frumos compusă? Bifat. Te-ai fi așteptat la flerul lui del Torro pentru grotesc, altminteri o specialitate a lui? Bifat și asta. Un film care arată superb și care face prea mult caz din asta? Bifat! Se ia totuși mai mult din Nightmare Alley decât poate lua el din admirația pentru încadraturi. Mă refer aici, în mod special, la felul în care filmul, întocmai uneia dintre replicile finale, dintre noul angajator al lui Stanton Carlisle (interpretat de Tim Blake Nelson, într-o scurtă apriție a unui director de circ) pare să se refere la întreaga intenție a lui del Torro atunci când a decis să reecranizeze romanul lui Gresham: „Trebuie să ai ceva nou astăzi.” Într-un fel sau altul, pe orice parte am întoarce-o, Nightmare Alley e povestea aceluiași escroc, doar că în haine noi. 

Sebastian M. Ceolca

Critic de film din 2008, cinefil – de la patru ani. Fost redactor la platforma culturală ART7 și fost programator al secțiunii lunare intitulată Sâmbăta Groazei, din cadrul programului Cinematecii Române. Scrie cronică de film și de festival pe unde se poate și pe unde este invitat. Iubește pisicile, ca majoritatea oamenilor, e ornitolog amator și preferă oricând un film horror bun din anii ’80 în detrimentul unei drame hollywoodiene multipremiate.