Pentru mulţi, Cetăţeanul Kane/Citizen Kane (r. Orson Welles, 1941) este unul dintre cele mai bune filme – dacă nu cel mai bun – realizate vreodată. Cu Mank, lungmetraj care e posibil să-i dezarmeze pe votanţi la Oscarurile de la anul, David Fincher realizează atât o maşină a timpului, aruncându-ne în mijlocul unui Hollywood în perioada sa de glorie, cât şi un microscop sub care pune întreg procesul de creaţie a acestui film emblematic. În centrul atenţiei este, desigur, Herman Mankiewicz – Mank, pe scurt, scenarist cu cariera pe butuci din cauza alcoolismului, dar mai ales a limbii sale prea şfichiuitoare cu puternicii vremurilor.

Trebuie spus de la bun început că unele dintre alegerile artistice ale lui David Fincher vor înstrăina publicul. Realizat în alb-negru, cu sunet mono (şi reverberaţiile specifice proiecţiilor din epocă), Mank arată exact ca un film produs în anii ’30. Gesturile expansive ale actorilor, mişcările limitate ale camerei, montajul şi ritmul sunt specifice acelei perioade, în contradicţie cu aşteptările de acum ale publicului, ceea ce transformă Mank într-un pariu retro lansat de Fincher. Asta ne îndeamnă să ne întrebăm: dacă milioane de oameni vor da play filmului din 4 decembrie, oare câţi îl vor vedea până la sfârşit?

Dar un film nu e definit de modul cum (şi de câţi) va fi consumat. Mank este o analiză a complicatului proces de realizare a unui film şi a imensei puteri de care se bucură cinema-ul. Dualitatea operă artistică-bun de consum este şi ea pusă sub lupă, ca şi legătura indisolubilă dintre industria cinematografică şi politică. Dincolo de laudele entuziaste sau rezervele cronicarilor, Mank face ceva ce puţine filme reuşesc să facă, şi anume să arate cum filmul ca bun de consum devine altceva imediat ce schimbi perspectiva din care îl priveşti: pentru public este escapism de două ore, pentru producători o sursă de venit, pentru politicieni o unealtă de propagandă şi aşa mai departe.

Şi cu un mediu atât de versatil, oare cum îţi poţi păstra onestitatea? Iată una din marile întrebări ale lui Mank (atât filmul, cât şi personajul interpretat cu mult aplomb de Gary Oldman). Sau, chiar mai bine, când un lucru este atât de fluid şi schimbător, mai poate fi el onest? Mank, bufonul, este perfect ales pentru a deveni lupa prin care Fincher studiază Hollywood-ul de atunci, neuitând să facă trimiteri şi la prezent.

Pentru privitorii interesaţi să pătrundă în pântecele industriei, Mank explică excelent încrengătura de forţe şi interese din spatele ei. Poate că starurile iau ochii tuturor, dar pentru fiecare star ai o armată de producători, scenarişti, contabili, jurişti şi aşa mai departe. Toţi au un cuvânt de spus în realizarea unui film, cel puţin în sistemul big studio, iar Fincher îi aduce pe toţi pe ecran, ambiţioşi, lacomi şi uneori meschini, îmbătaţi de puterea lor şi ahtiaţi după încă şi mai multă putere. Nu poţi decât să râzi când un producător precum Louis B. Mayer (al doilea M din MGM) trânteşte cu emfază un ars gratia artis şi să te înclini când acelaşi Mayer dă probabil cea mai bună definiţie a filmului ca marfă de consum: „Asta e o afacere din care cumpărătorul se alege doar cu o amintire, iar ce a cumpărat rămâne în posesia vânzătorului.”

Dar Mank nu funcţionează doar la nivel macro, ci şi la nivel micro, scenariul lui Citizen Kane concentrând toate presiunile pe care arta le-ar putea primi din partea politicului. Pe măsură ce Mankiewicz îşi scrie scenariul şi pe măsură ce versiuni ale acestuia încep să circule la Hollywood, ameninţările încep să scoată capul. Nimeni nu are curaj să se ia de magnatul William Randolph Hearst (Charles Dance), ale cărui tentacule bine unse cu bani ajung la toate nivelurile puterii americane. Dar cine să spună adevărul despre rege dacă nu chiar bufonul trecut cu vederea de toată lumea?

Aproape opt decenii mai târziu, ştim că scenariul la care Mankiewicz a lucrat luni de zile, surghiunit de Orson Welles (Tom Burke) într-un ranch californian, departe de tentaţiile şi alcoolul petrecerilor hollywoodiene, urma să devină unul dintre cele mai influente filme ale tuturor timpurilor. Atunci, însă, nu era decât o posibilitate, un proiect ameninţat din toate părţile, cântec de lebădă pentru scenarist şi calomnie pentru anturajul lui Hearst. Când istoria e scrisă de învingători, ca să-i înfrângi pe puternicii momentului ai nevoie de aliaţi de nădejde. Şi poate aici e marele reproş pe care i l-am putea aduce lui Fincher, acela că pune punct poveştii exact când începe lupta.

Mank e disponibil pe Netflix din 4 decembrie.

Ștefan Dobroiu

Născut în Piteşti în 1980, Ştefan a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii din Bucureşti. După ce şi-a încercat mâna cu jurnalismul financiar şi cu fotografia (care îi e în continuare foarte dragă), a făcut o schimbare în 2006, când a devenit senior editor pentru Cinemagia. Este şi corespondentul României şi al Bulgariei al Cineuropa, iar la Films in Frame recomandă lunar cele mai fresh trailere de film.