După ce a devenit un regizor consacrat, cu Apa rece (1994) și Irma Vep (1996), Olivier Assayas a început să alterneze trei tipuri de proiecte: 1. filme politice sau de spionaj transnaționale, focalizate pe istoria recentă, pe hiperactualitate sau chiar pe viitorul imediat (Demonlover, 2002; Boarding Gate, 2007; Carlos, 2010; Rețeaua cubaneză, 2019); 2. proiecte intimiste sau autobiografice, apăsat-locale și aflate în dialog cu patrimoniul cultural francez (Sfârșit de august, început de septembrie, 1998; Ora de vară, 2008; Vieți duble, 2019); și 3. tentative de sinteză între 1 și 2 (Après mai, 2012; Nori peste Sils Maria, 2014; miniseria-remake Irma Vep, 2022). Noutatea ultimilor ani este că ecartul dintre categoriile 1 și 2 pare să crească. În ansamblul operei lui Assayas, Vrăjitorul din Kremlin apare flancat de În afara timpului (2024) – care e unul dintre filmele lui cele mai mici, cu aspecte de eseu la persoana I și de jurnal din zilele Covidului – și de un volumaș autobiografic intitulat Oublier la peinture (2026), despre flirtul lui din adolescență cu artele plastice. Vrăjitorul din Kremlin e opusul acestora: expozeu despre ascensiunea lui Putin, ecranizare a unui best-seller internațional (de Giuliano da Empoli), filmul a costat 23 de milioane de euro, plimbă publicul prin 35 de ani de istorie a Rusiei, este vorbit în engleză și îl propune în rolul lui Putin pe Jude Law. Assayas n-a făcut niciodată un film instalat mai țeapăn în categoria 1, după cum n-a făcut niciodată, din păcate, un film mai dubios din punct de vedere artistic.

Andrei Gorzo

+ posts

Critic de film (n. 1978). Publică din 1996. Este conferențiar universitar la UNATC, unde predă din 2004. Filmul lui preferat este Al treilea om/ The Third Man(1949). Scrie pe andreigorzoblog.wordpress.com.

This author does not have any more posts.