După succesul avut cu Fences, filmul lui Denzel Washington din 2016 în care a jucat alături de Viola Davis, era doar o chestiune de timp până o altă adaptare majoră după August Wilson (mai exact după o piesă de teatru din cele zece ale Ciclului Pittsburgh, despre experiența afro-americană a secolului trecut) să vadă lumina zilei. Mă refer aici la Ma Rainey’s Black Bottom, care a apărut pe Netflix la finele anului trecut și a fost nominalizat la începutul acestei săptămâni la cinci premii Oscar, inclusiv pentru rolurile celor doi protagoniști: Chadwick Boseman, care e și preferatul în categoria sa, și Viola Davis, care devine cea mai nominalizată actriță de culoare din istorie. Filmul lui George C. Wolfe prezintă epoca jazzului dintr-o altă perspectivă decât cea albă, epuizată până acum în numeroase titluri, de la The Great Gatsby la The Cotton Club, punând o figură istorică în centrul unei povești fictive pentru a ilustra exploatarea artiștilor negri de către producătorii albi ai perioadei.

E iulie 1927, iar Gertrude „Ma” Rainey (Davis), supranumită și mama blues-ului pentru influența asupra generației care i-a urmat, a fost chemată la un studio din Chicago pentru a înregistra câteva dintre cele mai cunoscute piese ale sale, îndrăgite de toți cei care-i frecventează concertele. Cei doi bărbați albi deja prezenți, managerul ei Irvin (Jeremy Shamos) și producătorul Sturdyvant (Jonny Coyne), sunt agitați: are de gând să apară, și dacă da, când? Trupa sa de acompaniament, în frunte cu trompetistul Levee (Boseman), ajung cu mult înaintea ei și încearcă să repete în subsolul întunecat în timp ce îi așteaptă sosirea. Fiecare tentativă e întreruptă însă de disputele iscate cu privire la varianta melodiei „Black Bottom” pe care o vor cânta. Va fi aranjamentul original, mai lent, sau varianta ritmată a lui Levee, în care acesta are încredere că îi va deschide drumul spre a-și forma propria lui trupă într-o zi? Sturdyvant (proprietarul studioului) o vrea pe cea din urmă, pentru că e mai pe gustul publicului alb la care vrea să ajungă. Ceilalți nu sunt la fel de convinși, însă, până la urmă, nu e așa cum zic Levee și Sturdyvant, ci cum zice Ma.

Imaginea de divă sugerată de freamătul celor doi bărbați albi e bătută în cuie încă de la prima sa apariție în afara scenei. Braț la braț cu iubita și nepotul său, cu părul ondulat după moda vremii și ochii înconjurați de machiaj, intră și iese din lobby-ul hotelului întorcând toate privirile. La fel se întâmplă și cu autoritatea pe care colegii muzicieni par să i-o atribuie: când în drum spre studio nepotul care îi e și șofer provoacă un accident, Ma, deși înconjurată de bărbați albi furioși strânși la locul faptei, nu se lasă intimidată și ține piept polițistului care încearcă să o ducă la secție pentru a lămuri situația. Davis, care a primit un Oscar pentru rolul aclamat din Fences, e de nerecunoscut ca Ma Rainey, în care s-a transformat în întregime. Dincolo de șiretlicurile machiajului și costumelor, afișează o postură și o expresie sfidătoare cu care îi domină pe cei din jur și le dă de înțeles că nu e loc de glumă. Dată fiind reputația lui Ma, care s-a folosit de aprecierea și succesul cunoscute pentru a-și apăra crezurile, o piesă de-ale ei influențând chiar cel de-al doilea val feminist, Davis insuflă personajului o încredere în sine care transpare în fiecare secundă în care apare pe ecran.

Levee nu are parte de o introducere la fel de memorabilă, însă moartea neașteptată a actorului, cunoscut pentru rolul Panterei Negre din filmele Marvel, e suficientă pentru a avea un impact puternic atunci când își face apariția. Încrederea mereu prezentă în personajele pe care le-a jucat anterior (T’Challa, Jackie Robinson) e înlocuită aici de nesiguranță și încordare. Levee simte constant că are ceva de dovedit lumii pe care încearcă să o cucerească, putându-i-se citi incertitudinea încă din început, când își dă salariul pe o săptămână pe o pereche de pantofi. Și deși numele din titlu e al lui Ma, Levee încearcă mai mereu să îi fure filmul. Vrea să fie în locul ei la fiecare pas: să îi conducă pe cei din jur după bunul plac, să ajungă îndeajuns de important încât să își aleagă singur aranjamentele muzicale. Boseman, ca și Davis, e aici mai în elementul său ca niciodată, de parcă s-a născut special pentru acest rol.

Diferențele între cei doi apar atunci când vine vorba de raportarea la societate. „Nu le pasă deloc de mine. Vor doar vocea mea”, își motivează Ma refuzul de a cânta până când Irvin nu-și îndeplinește promisiunea de a-i aduce o sticlă de Coca-Cola rece. E momentul în care ceea ce poate până acum trecea mai degrabă ca un comportament plin de mofturi capătă noi nuanțe. Falsa aroganță pe care Ma o afișează e de fapt o armură în spatele căreia se ascunde de puținul respect primit ca femeie de culoare, public bisexuală, în Illinoisul anilor ’20. E conștientă că până și propriul manager se folosește de ea doar pentru a face bani, astfel că își folosește toate armele din dotare pentru a-și apăra teritoriul. Nu doar că refuză să cânte atunci când nu i se îndeplinește o cerință minimă, dar rămâne fidelă rădăcinilor sale, preferând varianta ei de „Black Bottom”. Mai mult, se luptă pentru ca oamenii ei să aibă o voce, chiar ad litteram atunci când, spre disperarea celorlalți, se încăpățânează să înregistreze cântecul până când nepotul bâlbâit reușește să rostească fără greșeli cuvintele de început.

Levee, în schimb, desconsideră ce cântă momentan și e interesat să facă „muzică adevărată”, pentru albi, așa cum i-a dat de înțeles Sturdyvant că ar putea. În același cântec în care Ma vede singura șansă de a prelua frâiele carierei sale Levee vede oportunitatea de a găsi succesul într-o societate rasistă care l-a lăsat fără părinți. Colegii de trupă îl critică pentru încercarea de a le face pe plac celor care nu caută decât să-l exploateze, dar Levee e atât de traumatizat de uciderea celor care l-au crescut încât nu vede o problemă în asta.

Desfășurându-se aproape în totalitate în cele două încăperi ale studioului, Ma Rainey’s Black Bottom nu scapă de rădăcinile piesei după care e adaptat. Wolfe, de altfel un foarte apreciat regizor de teatru, găsește un echilibru între mizanscenă și mișcări de cameră pentru ca filmul să nu pară plat, însă din cauza monologurilor literare și a decorurilor pe alocuri artificiale (dar nu lipsite de subtilitate) sentimentul de spectacol filmat e mereu acolo. În afara unui intro în care sunt aduse la viață fotografii vechi, filmul nu își dă foarte mult silința să apară ca cinematografic. Nu că ce e pe ecran nu ar funcționa chiar și așa, însă atunci când personajele se avântă în exterior, camera lui Tobias A. Schliesser naște o curiozitate pentru forfota și energia străzilor care cu greu e egalată de cea pentru ce se întâmplă în interior 一 unde acțiunea rezonează mai degrabă din cauza relevanței pe care piesa, despre o perioadă în care sclavia era încă o amintire recentă, o are până și azi.

Laurențiu Paraschiv

Selecționer la TIFF și BIDFF. Ușor obsedat de Billy Wilder și Paul Thomas Anderson. Atunci când nu se uită la filme și seriale, sau pierde timpul pe Letterboxd, visează și își cizelează propriile scenarii.