Benedetta – Să fluieri în biserică | Les Films de Cannes à Bucarest

23 Octombrie 2021

Centrul gravitațional al Benedettei este o statuetă din lemn, înfățișând-o pe Fecioara Maria, care e smulsă din mâinile unei fetițe credincioase, pusă la întuneric într-un sertar, iar apoi, mulți ani mai târziu, transformată în jucărie sexuală și ultim popas pe traseul către rug. Cineva trebuia să spună povestea asta de secol XVII, garnisită cu voluptăți vizionare și transgresiuni infantile, iar acel cineva a fost Paul Verhoeven. Chiar așa: există astăzi creator mai înzestrat într-ale emoției contrariate ce amenință tot timpul să alunece în masochism, teroare sau vulgaritate, decât acest revenant octogenar aflat în plină vervă artistică? În Benedetta, Verhoeven mai face un tur pe pista juisării, după îmbârligătura de sensuri și fluide din Elle (2016), surprinzând cu accelerări neașteptate, cu scheme vechi cărora le redă lustrul și cu mici atenții destinate unui public febril și demne de un campion care se știe stăpân pe mijloacele sale. Rezultat? Această piruetă regizorală în care două femei – bucălata Virginie Efira și cadaverica Daphne Patakia – se ademenesc reciproc spre extremitățile sufletului, iar între corpurile lor prinde să ia naștere un je ne sais quoi de o dezinvoltură, o magnitudine, o nerușinare fabuloase.

Ca de-obicei cu Verhoeven, există două posibilități de a rezuma filmul: una e povestea propriu-zisă, despre niște năzbâtii homoerotice petrecute în sânul Bisericii, care nu întârzie să scandalizeze tot clerul; alta, la fel de rezonabilă, e povestea tuturor pistelor false pe care ne poartă acest scenariu descheiat la șliț (scris în colaborare cu David Birke și bazat pe o carte de Judith Brown). Să nu ne mire, deci, că Benedetta nu e nici despre puterea credinței (așa cum anunța această secvență introductivă cu o copilă angajată pe linia dreaptă a sfințeniei), nici despre necazul ispitei (în genul lui Sous le soleil de Satan de Bernanos-Pialat). E drept că Benedetta (Efira), măicuță preacucernică la mănăstire, se trezește într-o zi cu stigmatele lui Iisus pe trup – are răni adânci pe corp –, dar nu e clar dacă într-adevăr a vizitat-o vreun Mesia în vârful picioarelor sau dacă nu cumva s-a tăiat cu un ciob găsit după colț. Drept e și că Sora Bartolomea (Patakia), cu subțirimea ei hipnotică, își bagă coada tăioasă de drăcușor în ordinea pufoasă a lumii, dar până la urmă care-i problema, dacă oricum totul e deșertăciune? Verhoeven pune aici pe roate o lume de mucava, extrem de interesantă nu pentru amplitudinile-i spirituale, care sunt rând pe rând ridiculizate, ci pentru mecanismele de laborator pe care își sprijină toată încărcătura. Ca un Beyond a Reasonable Doubt al lui Fritz Lang, în care sala de judecată e înlocuită cu o sacristie întunecoasă, dar principiul de lucru rămâne același: acela de a-ți face pe plac cu sforile ficțiunii, trăgându-le până dincolo de ultima frontieră. Senin-eretic până la final, Verhoeven desacralizează totul, aruncând umbra rece a dubiului peste adunătura de oameni mici care proferă vorbe mari și se zbat în neștire. Iar din acea umbră, care compromite orice gest pur, ieși dacă mai poți. 

Benedetta
Benedetta

Îmi place Benedetta pentru că izbutește un dozaj incendiar, și atât de rar întâlnit astăzi, între mic (tot felul de episoade tulburătoare care te bagă cu capul în intimismul pestilențial al cărnii) și mare (un zoom out brutal, când ți-e lumea mai dragă, până la scara istoriei milenare), semn că bâțâitul din picior și intelectualismul rarefiat încă-și mai pot da uneori mâna. Priviți secvențele în care ranchiunoasa Soră Felicita (imperiala Charlotte Rampling), recent destituită de pe tron chiar de către Benedetta, merge cu trăsura la Florența pentru a o turna, dezvăluind în urma ei spectacolul epic al peisajului infestat de ciumă, cu lume arzând pe stradă și doctori blindați purtând măști de metal: între Hieronymus Bosch și Assassin’s Creed, filmul circulă pe-o rută palpitantă și alunecoasă, în care minunile au aerul unei poante de prost gust, iar harul divin mai primește câte-un ghiont la mixaj. 

Să recapitulăm: în vremurile acestea puritane, un film care nu iartă nimic în numele unui absolut al plăcerilor simțurilor și care, pe deasupra, mai dibuie și o morală a corporalității e o veste bună pentru cinema. Că ea vine de la un veteran care înțelege nevoia unor filme electrice și obraznice e cu-atât mai grăitor. Benedetta repune drama la locul ei de onoare – e singurul element „onorabil” al filmului –, dar pentru asta trebuie să dea un ocol până în vremurile cele mai luminoase și cele mai negre de care s-a auzit, când totul e liber să fie reprezentat fără opreliști. Ce scenă înfiorătoare când Sora Christina (Louise Chevillotte: inspirație a lui Verhoeven de a rătăci o actriță garreliană într-o mare de suflete stricate) se aruncă de pe bazilică în timpul unei nopți apocaliptice, când cerul e colorat în roșu. Am putea crede că e singura maică care n-a acceptat să trăiască în minciună și supunere, dar adevărul ei este la fel de parțial, îndrăzneala ei e la fel de contaminată cu mândrie ca a celorlalți. Deja, în acest moment, fundațiile noastre, ca spectatori, se clatină. Ce să mai spunem – de care sfânt fictiv să ne mai legăm –, atunci, când vedem clar în ochii Benedettei sclipirea unei răutăți fără cusur, sau când auzim acel răcnet monstruos care o invadează la răstimpuri, ieșit parcă din străfundurile celui mai urât coșmar? Se prea poate să avem aici unul dintre cele mai libere și mai avântate filme ale anului, care picură – recte: toarnă cu nemiluita – blasfemie în evlavie și venin în iubire, apoi savurează de pe margine efectele perversiunilor sale.

Benedetta va rula în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest pe 24 și 30 octombrie.

 



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Critic de film și jurnalist; scrie săptămânal în Scena9 și bilunar în Dilema veche. Studiază teorie de film în Paris. La Films in Frame, Victor prezintă Kinostalgia - o rubrică lunară despre filmul de patrimoniu