Centrul gravitațional al Benedettei este o statuetă din lemn, înfățișând-o pe Fecioara Maria, care e smulsă din mâinile unei fetițe credincioase, pusă la întuneric într-un sertar, iar apoi, mulți ani mai târziu, transformată în jucărie sexuală și ultim popas pe traseul către rug. Cineva trebuia să spună povestea asta de secol XVII, garnisită cu voluptăți vizionare și transgresiuni infantile, iar acel cineva a fost Paul Verhoeven. Chiar așa: există astăzi creator mai înzestrat într-ale emoției contrariate ce amenință tot timpul să alunece în masochism, teroare sau vulgaritate, decât acest revenant octogenar aflat în plină vervă artistică? În Benedetta, Verhoeven mai face un tur pe pista juisării, după îmbârligătura de sensuri și fluide din Elle (2016), surprinzând cu accelerări neașteptate, cu scheme vechi cărora le redă lustrul și cu mici atenții destinate unui public febril și demne de un campion care se știe stăpân pe mijloacele sale. Rezultat? Această piruetă regizorală în care două femei – bucălata Virginie Efira și cadaverica Daphne Patakia – se ademenesc reciproc spre extremitățile sufletului, iar între corpurile lor prinde să ia naștere un je ne sais quoi de o dezinvoltură, o magnitudine, o nerușinare fabuloase.

Victor Morozov

+ posts

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.

This author does not have any more posts.