Le Gang des bois du temple – Frumusețea zilei

29 martie, 2024

Un bărbat care se apropie de vârsta a treia, trăgând în urma sa un cărucior de cumpărături, își ia câteva clipe de răgaz pentru a strânge niște ambalaje care-au fost aruncate pe bucățica de verdeață din fața blocului lui – o scenă despre care am putea presupune că este culcușită într-un micuț documentar observațional ori, poate, într-o ficțiune modestă cu accente naturaliste, unde not much happens. Le Gang des bois du temple dovedește însă că cinemaul este o materie care poate fi atât de poroasă, atât de maleabilă încât o asemenea secvență să se potrivească superb într-un așa-zis „film de acțiune” – atâta timp cât acesta este guvernat de o manieră de-a privi atentă la gesturile constitutive ale vieții cotidiene (un pahar de apă de la robinet, doi copii care învață cum se fac clătitele, o călătorie la ceas de noapte cu autobuzul), dar mai ales și că acestea nu sunt deloc incompatibile cu „neobișnuitul”, cu „insolitul”.

E foarte tentant să spui că Le Gang…, cel mai recent lungmetraj al cinastului franco-algerian Rabah Ameur-Zaïmeche, este un film care deconstruiește genul heist movie. Însă gesturile sale vin ca o continuare firească a unei căi deschise larg de Michael Mann prin capodopera sa Heat (1995), unde psihologia și cotidianul personajelor erau redate la exact aceeași intensitate ca scenele în care ei jefuiesc, ucid, evadează și mor. O cale pe care, ulterior, cineaști ca Jia Zhang-ke au mers mai departe, apăsând chiar și mai tare în jos pe talerele balanței, în favoarea unui realism care se destinde tacticos, punctat de clipe fulgerătoare de transcendență și de observații sociale de profunzime, în care termeni precum „risc”, „motivație”, „desfășurare” și „punct culminant” devin de-a dreptul inadecvați.

Cu siguranță, cel mai poetic film cu mafioți al deceniului, de până acum.

Desigur, toate acestea vin la pachet și cu o respingere a logicii estetice și formale rutiniere care domină  acest gen de cinema. Tăieturile fulgerătoare de montaj, compozițiile spectaculare și muzicile extra-diegetice emfatice și grave fac aici loc unor durate extinse, aproape languroase, în care camera mânuită de Pierre-Hubert Martin fie se mișcă cu o precizie incredibilă (aici vedem poate unele dintre cele mai frumoase panning-uri și zoom-uri ale cinemaului francez recent), fie adoptă mișcările grăbite ale unui martor aflat în fugă.

Premisa narativă este trasată în linii ușoare, aproape ca un crochiu: doi bărbați, domnul Pons (Régis Laroche) și Bébé (Philippe Petit), sunt vecini într-un bloc de la marginea orașului Bordeaux. Primul e un fost militar, care tocmai și-a îngropat mama vârstnică și încearcă să se racordeze la viața „obișnuită”. Al doilea, tatăl unei familii tinere, e parte a unei mici găști criminale care se-adună în jurul unui service auto, alături de care dă lovitura vieții lor: un jaf armat al unei mașini doldora de banii și bijuteriile unui oarecare prinț saudit.

Fotogramă din Le Gang des bois du temple (2023).

Prăpastia dintre viața celui jefuit și cea a atacatorilor este la rândul ei tratată, fără emfază, însă n-ar putea fi mai evidentă. Distanța dintre acest cap încoronat care își ordonă răzbunarea din cuvinte atât de puține încât de-abia formează o propoziție, în timp ce (ironie a sorții) numără cu degetul mărgelele de pe un șirag de mătănii, și acești bărbați ce se bucură de un kebab cinstit de la o tonetă de cartier, cu planuri modeste pentru banii pe care tocmai i-au făcut, este atât de vastă încât e de-a dreptul incalculabilă – și aceasta prinde, în raza sa, și un comentariu despre sărăcia și marginalizarea în care trăiește majoritatea comunității musulmane din Franța, versus bogația de neînchipuit a clase politice din Golful Arab, care își cheltuie veniturile în Europa.

Atunci când lucrurile încep să meargă (inevitabil) prost, Ameur-Zaïmeche nu devieză înspre scenele de patetism stereotipice ale genului – cineva care, cu ultima sa suflare, horcăie numele trădătorului și/sau al persoanei iubite; o planificare meticuloasă a unei confruntări cu forțele din tabăra opusă, ș.a.m.d. Dimpotrivă: în manieră bressoniană, cei căzuți în luptă dispar pur și simplu în cădere, aproape ca și când ar fi lacheii dintr-un film de categorie B oarecare, loviți razant de o moarte arbitrară și egalizantă, care anihilează instantaneu orice speranță câtuși de naivă, comună și eminamente omenească, pe care ar fi putut să o întrupeze cu puține minute mai devreme. Iar finalul à la Paul Schrader este mai mult decât o simplă trimitere, ori rețetă: tocmai, el pare să recupereze influența decisivă pe care Bresson a avut-o asupra cineastului american în tinerețe – și să o filtreze printr-o sensibilitate estetică și înțelegere a timpului cinematografic care e mult mai fidelă marelui maestru francez.

Însă e ceva în modul în care acest film tratează moartea care ar putea altminteri să sune nihilist – aducând, în acest sens, cu Aurora (2010) lui Cristi Puiu (film citat indirect, în scena în care soția lui Bébé își lasă copiii în grija vecinului) nu doar în ce privește de-dramatizarea aproape absolută a morților ce se petrec pe ecran (ori, la marginile acestuia), cât mai ales în momentele de-o banalitate absolută pe care protagoniștii le petrec înainte ca viețile lor să ia o turnură radicală și decisivă. Însă nihilismul este scos de la bun început din joc, prinmagistrala secvență a înmormântării din primul sfert de oră al filmului: camera glisează cu atâta duioșie peste chipul chanteusei Annkrist, ca într-o mângâiere, în timp ce aceasta cântă versurile melodiei La beaute du jour cu o gravitate demnă de corul unei tragedii antice. (Vezi, drept contrast, cealaltă secvență muzicală a filmului – plasată într-un club, care are toate elementele unei transe narcotice.)

Spune-mi ce te inspiră / frumusețea zilei / se îndreaptă către mine.” Nimic mai firesc decât această străfulgerare transcendentă ce incapsulează mizele unui film care, până în acel punct, nu anunță nimic din ce urmează să se întâmple personajelor, dar care spune totul despre modul în care suprafețele și adâncimile se contopesc sub privirea umilă, umanistă a cineastului. Cu siguranță, cel mai poetic film cu mafioți al deceniului, de până acum.

Annkrist, în Le Gang de bois du temple (2023).

 

Le Gang du bois du temple rulează în cadrul Festivalul Filmului Francez. Acesta se poate viziona în cadrul edițiilor din București și Brașov în ziua de sâmbătă, 30 martie.

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An