La Grazia – Dreptate pentru toți
„Dai o importanță prea mare adevărului”, îi spune garda sa de corp lui Mariano De Santis, Președinte al Republicii Italiene (Toni Servillo), în cel mai recent film al lui Paolo Sorrentino, La Grazia. Această căutare continuă a dreptății și a adevărului absolut e principalul motor interior al lui De Santis – protagonistul fictiv, dar puternic inspirat din lunga tradiție a respectatei instituții italiene și detalii biografice ale lui Sergio Mattarella – care îl situează la polul opus față de celelalte figuri politice interpretate de Servillo în peliculele anterioare ale regizorului – Il Divo (Giulio Andreotti) și Loro (Silvio Berlusconi).
Aflat pe final de mandat, președintele are pe masa reședinței sale de la Palatul Quirinale ultimele trei decizii, în funcție de care îi va fi evaluată moștenirea: semnarea unei legi care să reglementeze eutanasia (hot topic cu imens potențial de polemică) și două grațieri ale unor persoane condamnate că și-au ucis partenerii de viață, cu circumstanțe atenuante. Are în spate o carieră de jurist care îl condiționează să pună atent lucrurile în balanță și să-și intelectualizeze deciziile înainte să acționeze, și reputația unui politician creștin democrat care a stat mult la putere (căpătând porecla de „beton armat”) pentru că a știut să joace la sigur și să nu intervină în zone care îi forțează prerogativele (enumerate, de altfel, pe generic).
Ezitarea președintelui nu vine din lipsa de asumare a responsabilității, ci din nevoia de a se asigura că decizia luată e cea corectă, în sens juridic, uman, catolic. Căutarea adevărului incontestabil în ceea ce este, de fapt, o problemă morală și „abilitatea de a accepta că trăim cu îndoială” – cum definește Sorrentino grațierea într-un interviu – e un cârlig destul de puternic pentru studiul unui personaj mult mai interiorizat decât cele pe care regizorul le livrează de obicei și pe care Servillo îl joacă cu o mină stoică și economie de gesturi. „Dacă nu semnez, sunt torționar, dacă semnez, sunt criminal”, sunt cuvinte pe care nu ți le-ai putea imagina rostite de Servillo în pielea unui Berlusconi sau Andreotti (sau chiar Iliescu, de care îl leagă o asemănare fizică pe alocuri izbitoare, prin combinația de pălărie, ochelari și gesturi de protocol).
Mai puțin flamboaiant, lipsit de isteria barocă în care patinează adesea Sorrentino (aici mai aproape de austeritatea cu care dezbate teme morale Kieślowski, decât de influențele sale obișnuite), La Grazia nu este, totuși, subtil în mesaj. Spre exemplu, anturajul restrâns, dar de nădejde al președintelui joacă rolul de juriu, oferind diferite perspective asupra alegerilor pe care acesta trebuie să le facă: fiica Dorotea (Anna Ferzetti), juristă și consilieră a tatălui său, militează pentru eutanasie și alege cele două dosare de grațiere, papa oferă (desigur) viziunea religioasă, în timp ce Coco Valori (Milvia Marigliano, minunată într-un rol fellinian), critic de artă și prietenă veche, acționează drept cutie de rezonanță pentru dilemele protagonistului. Cel puțin una dintre ele, întrebarea cu cine l-a înșelat soția cu 40 de ani în urmă, subliniază aceeași încercare continuă a președintelui de a găsi răspunsuri la ceea ce nu (mai) poate fi aflat.
Paradoxal, atunci când se abține (sau i se dă peste mână) de la excese, și se folosește cu moderație de acele înflorituri și viraje bruște care i-au adus regizorului popularitatea, acestea au mai mult efect. Aici se văd sub forma unui cameo al unui rapper popular, Guè Pequeno, ale cărui versuri Servillo le recită înainte să cânte un imn patriotic al gărzii de onoare și într-un fragment de coregrafie pe o piesă foarte catchy (dansul care stă la baza secvenței din film, aici). După rateul Parthenope (frumos, la propriu, dar steril), Sorrentino și-a mai recuperat din mojo.
Mottoul gărzii reședinței prezidențiale, Virtus in periculis firmior (care s-ar traduce prin „curajul devine mai puternic în vreme de pericol”), apare proeminent într-o secvență în care un cal trage să moară, fără a i se curma suferința. Nu știu dacă abordarea unor teme atât de controversate ca eutanasia și grațierea faptelor violente e un act de curaj din partea lui Sorrentino, sau calculul de oportunitate al unui auteur care trebuie să provoace ca să conteze, dar e salutar faptul că o face asumat de partea uneia dintre tabere și fără încrâncenare.
La Grazia a intrat în cinematografe din 17 aprilie, distribuit de Independența Film.
Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.
Regizor/ Scenarist
Paolo Sorrentino
Actori
Toni Servillo, Anna Ferzetti, Orlando Cinque
Țară de producție
Italia
An
2026
Distribuit de
Independednța Film
Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.
