The Scent of Green Papaya – Vietnam Song | Kinostalgia

14 Mai 2021

Dincolo de faptul că reprezintă singura nominalizare a Vietnamului la Oscar, The Scent of Green Papaya ar trebui văzut și reținut pentru o sumedenie de alte motive. A-i rezuma acțiunea, plasată într-un cartier de mici comercianți, undeva la jumătatea secolului trecut, ar însemna să impui filmului o linearitate pe care nu sunt sigur că și-o dorește. Așa că mă rezum doar la a vă invita în acest mic imperiu de carton și mătase unde cineva a avut inspirația să așeze o cameră de filmat.

Greu de imaginat film mai proustian decât ce ne oferă vietnamezul Tran Anh Hung în debutul său din 1993, The Scent of Green Papaya: un joc retrospectiv menținut la înalte temperaturi afective, care ne trece prin mirosurile, texturile, mirajele și tenebrele copilăriei, încercând totodată să recupereze ceva din emoția irepetabilă a „primelor dăți”. Ce să caute Proust în Indochina ocupată, pe coridoarele neîncăpătoare ale unei viluțe din Saigon, în care micile evenimente curg supuse unui ritm egal, zi după zi? E vorba că atât la Proust, cât și – bineînțeles, păstrînd proporțiile – la Tran, miza ține de regăsirea parfumului special, inimitabil, al amintirii. Puțin contează că locșorul în care se cuibărește acest parfum are forma unei madlene sau a unei papaya verzi pe care protagonista filmului, Mui (Man San Lu), o fată angajată pe post de menajeră în casa unei familii din pătura mijlocie a societății, o curăță înainte de masă, despicând-o în fâșii subțiri printr-o mișcare de cuțit aproape halucinogenă. Important e că, pentru a te dovedi demn să guști amintirea, e nevoie să descoperi forma precisă care te va conduce la ea. The Scent of Green Papaya ar fi doar un alt film dulceag despre copilărie dacă n-ar dibui, dincolo de povestea în sine, un tâlc adecvat pentru a o da mai departe. Odată pusă într-o formă, fantezia convocată de acest film duios se dovedește uneori atât de amețitoare, încât ai putea jura că urmează inflexiunile vocii unui personaj cu barbă albă, prezent cândva la evenimente, care triază chiar în fața noastră printre ele, înflorindu-le numai atât cât trebuie.

Undeva între Terence Davies și Robert Bresson, filmul lui Tran dezvăluie un fragment de lume care-și este suficient, și unde fiecare gest, chiar și cel mai mărunt, e atent verificat la intrarea în cadru. Pariul, aici, constă în a ne-adânci într-un spațiu-timp care știm de la început că e o plăsmuire colorată de factori subiectivi, și care se cere acceptat și înțeles în termenii săi proprii. Chestia e că, la fel ca Davies, Tran e dintre acei cineaști care au nevoie de tărâmul sigilat al studioului – filmările au avut loc într-o suburbie pariziană – pentru a-și putea elibera pe deplin energiile mizanscenei, într-un mod cât mai controlat. Nu-i puțin lucru să inventezi un sistem, o formă reluată iar și iar, până ce devine un pattern, fără să cazi în capcana formalismului, care nu e niciodată departe. Văd două posibilități aici: ori creezi un pattern nebunesc, care-și asumă până în pânzele albe tot ce are mai manierist, reușind să intre pe terenul semnăturilor mari de autor tocmai prin exces, așa cum face Davies. Ori, înțelegând că acel orizont îndepărtat ți-e din start interzis, decizi să animi filmul din interior, aplicând niște trucuri de mizanscenă deloc simple, care să funcționeze ca o implozie. Ce obținem astfel e o lume cartonată cu străzi pe care ne putem mișca uluitor de liberi. Sau un animal împăiat în ochii căruia dibuim o lumină stranie.

The Scent of Green Papaya
The Scent of Green Papaya

E de privit ce face camera lui Tran cu toate obstacolele pe care le-ntâlnește în cale: le ocolește, se strecoară printre ele sau le acceptă prezența, știind că n-are nimic de pierdut. Rezultă o coregrafie frumoasă, grație căreia tot ceea ce vedem e parcă ațâțat sau contrariat de arhitectura convenabilă a acestei case asiatice în care suntem invitați să ne pierdem. Tran a înțeles că un decor poate deveni fără pagubă personaj cu drept de cetate egal, cu-atât mai mult cu cât contribuie decisiv la țesătura unui fabulos joc de priviri între personajele care se caută sau se evită, incapabile să găsească cuvintele potrivite. Căci pentru câte micro-acțiuni agață filmul pe șiragul narațiunii sale, dialogul se dovedește sărăcăcios și mai mereu absent: e parte din talentul real al acestui cineast ca, în a doua secvență a filmului, cu 10 ani posterioară primei, să ne ofere o negociere splendidă între pudoare și neastâmpăr, pe care aceeași Mui, transformată acum într-o tânără șarmantă, o poartă în compania pianistului de-a cărui casă burgheză se îngrijește. Vorbeam numai ce de micro-acțiuni, un termen care trebuie înțeles în cel mai larg sens cu putință: nu doar pentru că predilecția lui Tran merge către poezia gesturilor cotidiene, ca prepararea unei mese de prânz, ci și pentru că adesea acesta coboară cu camera sa la înălțimea celorlalte făpturi care împart această gospodărie cu oamenii: de la șopârle la broaște. În economia redusă, căutat anti-melodramatică a filmului, un cadru care ne arată chinuiala unor furnici prinse într-o băltoacă fierbinte de ceară lipicioasă capătă dintr-odată forța teatrului dantesc.

Același Proust scria undeva (în traducerea mea șubredă): „Chiar și dintr-un simplu punct de vedere realist, țările pe care le dorim ocupă în fiecare clipă mai mult loc în viața noastră veritabilă decât țările în care ne aflăm într-adevăr.” Vorbe care, în cazul lui Tran, exilat la Paris din 1975, pe când avea numai 13 ani, capătă o tulburătoare rezonanță. The Scent of Green Papaya nu e doar o cronică intimistă despre o adunătură de oameni confruntați cu problemele și razele de lumină firavă ale vieții, punctată când și când de zgomotele unui război care se dezlănțuie afară. E, în primul rând, o tentativă de întoarcere, pe ocolite, într-o provincie demult părăsită, care acum nu mai poate fi atinsă decât pe cale afectivă (poate nu întîmplător, filmul Roma al lui Alfonso Cuarón se folosea de un dispozitiv narativ similar). În dereglarea treptată a simțurilor la care ne face părtași filmul – trasând astfel, simultan, și traiectoria unei forme în cădere, care-și pierde pe parcurs disciplina și claritatea – intuim nu doar descoperirea la tinerețe a unor plăceri care depășesc rațiunea, ci și teama de a scăpa o amintire de sub control. Căci în această beție a memoriei sunt de găsit atât euforia imposibil de prelungit, cât și greața imposibil de evitat. The Scent of Green Papaya ne poartă pe firul aurit al trecutului, încheindu-și misiunea în punctul în care lucrurile amenință să-și piardă candoarea, văduvite de alibiul acestei priviri de copil în care am vrea să ne scufundăm iar și iar.

The Scent of Green Papaya este disponibil pe MUBI.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de

Avatar Victor Morozov
Critic de film și jurnalist; scrie săptămânal în Scena9 și bilunar în Dilema veche. Studiază teorie de film în Paris. La Films in Frame, Victor prezintă Kinostalgia - o rubrică lunară despre filmul de patrimoniu