În absența analizelor de clasă, cinemaul britanic mai c-ar putea nici să nu existe. De la Brief Encounter (David Lean, 1945) și până la recentul Ray & Liz (Richard Billingham, 2018), trecând prin filmele lui Mike Leigh, ideea stratificărilor sociale constituie firul roșu al acestei cinematografii naționale, mereu preocupată să înțeleagă cine suntem și de unde vorbim. Dar nimeni n-a înscris sentimentul indicibil și ineluctabil al apartenenței la o clasă – în speță, la muncitorime – cu mai multă grație decât Terence Davies. Ceea ce separă filmele timpurii ale lui Davies – Distant Voices, Still Lives (1988) și The Long Day Closes (1992) – de orice altceva e capacitatea lor de a inventa nu doar o metodă, nu doar un stil, ci chiar un teritoriu afectiv care le depășește, cuprinzându-le într-un turbion al inimii. The Long Day Closes, bunăoară, e un film care avansează lent, fixându-și drept unic reper adevărul sentimentului: de la un capăt la altul, Davies – acest spirit proustian al Angliei muncitoare – nu va fi trudit decât la testarea unor ipoteze creatoare prin care mașinăria cinemaului, cu aparatele și șinele și virilitatea sa strămoșească, să se apropie de faldurile mătăsoase ale sufletului. Semn că emoția, în cinema, e o ființă hibridă cu cap de om și corp de metal și sticlă polizată, care uneori se-ntâmplă să-și ascundă urmele și să ne ofere peisajul pur al existenței.

Victor Morozov

+ posts

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.

This author does not have any more posts.