Dureri nespuse

6 Mai 2022

Limite (1931) al brazilianului Mário Peixoto este unul dintre filmele aparținând primului eșalon de restaurări operate de către World Cinema Foundation – tocmai în 2012 – care de-atunci n-a încetat să se perinde în cadrul evenimentelor cinematografice de tot soiul, devenind un nume sinonim cu industriile de film ale depărtărilor și cu mostrele de pionierat salvate din calea focului și a uitării de către o mână de profesioniști generoși. Grație acestor eforturi de restaurare, Limite – care, dacă nu mă înșel, e și cel mai vechi titlu al catalogului – ne poate atinge și astăzi cu aceeași vigoare a sclipirilor de mizanscenă și a deschiderilor sale spre fantezie cu care, către începutul anilor 40, îl putea opri în loc pe un anume Orson Welles, aflat la acea vreme în Brazilia pentru a-și dezlănțui verva creației… Această unică tentativă regizorală a poetului Mario Peixoto nu posedă doar un oarecare avans asupra timpului său – deopotrivă într-ale opțiunilor formale și într-ale dilemelor morale puse în joc –, așa cum am mai văzut și în alte cazuri; dincolo de orice, ea frapează și astăzi prin reticența cu care se lasă îmblânzită de ochiul privitorului, perseverând în numele unei opacități fundamentale, ca un adevărat obiect impenetrabil și cu atât mai adâncit în enigmă. 

Limite se-arată într-adevăr greu inteligibil pentru publicul de azi, peste care a năvălit aproape un secol de poveste, de sentiment la vedere, de concluzie în câteva puncte clare – de conținut tot mai dispus la concesii. Povestea sa e subțiratecă, cel mult aluzivă; sentimentele sunt oblice, iar concluziile se lasă așteptate. O seamă de flashback-uri ne pun vag în temă cu soarta amară a acestor trei personaje – două femei și un bărbat – care se regăsesc, la începutul filmului, într-o barcă în derivă. Tocmai acest început anunță culoarea: vedem aici o suită îndestulătoare de cadre cu ambarcațiunea legănată, cu pasagerii săi filmați din felurite unghiuri, cu apa care lucește în lumină. Nicio informație esențială, care să faciliteze o anumită poziționare în raport cu cele arătate, nu circulă în aceste cadre. Dacă Limite vrea cu tot dinadinsul să aparțină erei cinemaului mut – în 1931 lumea basculase hotărât, chiar dacă nu lipsit de controversă, înspre sunet –, asta nu se petrece exclusiv în virtutea acestei rețineri cu dialogul și cu expozițiunea, ci mai ales datorită elementelor pe care filmul trebuie să le așeze în locul lor pentru a mai putea pretinde la statutul de film: calitatea luminii, opțiunea cadrajului, gesturile actoricești abia schițate și aerul pe care îl pun ele în mișcare. Sunt lucruri care nu „vorbesc” de la sine, preferând să solicite o mobilizare activă din partea spectatorului, chemat să privească imaginile în loc să încerce să le descifreze.

Limite
Limite

Peixoto n-a construit aici o narațiune în sensul propriu al cuvântului. Limite e mai aproape de reportajul meteorologic sau de studiul aplicat al cinegeniei: felul în care chipul și corpul unui personaj se mulează pe lumină, într-un miracol reînnoit al tehnicii. Să nu ne pripim, totuși, fiindcă ambiția filmului e manifestă la tot pasul: montajul aglomerează în viteză (ca la Gance), reia cadre grele de sensuri până la sațietate (ca la Eisenstein), cultivă pierderea reperelor (ca la Epstein). Vezi momentul când camera, care până atunci a urmărit-o pe una dintre femei, o lasă în nefericirea sa, în timp ce ea însăși se avântă sus în aer, deasupra coastei, făcând piruete alandala. E una dintre puținele secvențe, totuși, în care Limite pare animat de un zbucium al artei noi, care să se înscrie într-un impuls necontrolat al scriiturii prin imagine. O astfel de mișcare ar părea, astăzi, culmea manierismului sau a naivității, în timp ce ieri ea încă dădea seama de acea dezinvoltură primitivă a aparatului. Însă e important să marcăm stilul sobru al filmului, care se derulează într-un continuum al materiei – om, nor, drum, obiect: toate se amestecă în mizanscena care preferă să rostească în lungi secvențe ceea ce un film clasic ar fi expediat pe nevăzute –, dar e la fel de puțin preocupat de sărbătorirea cinetismului pur ca și de explorarea butaforiei somptuoase de studio, adică de interacțiunea cu cele două mari direcții ale epocii. 

De fapt, dacă Limite se angajează într-o amplă coregrafie cu lumea întreagă, e mai curând ca parte a unui dans macabru. Decăderea, întemnițarea, imposibilitatea iubirii sunt orizonturile ultime ale filmului. Cu alte cuvinte, universul orchestrat de Peixoto n-are nimic din vâltoarea zorilor care cântă, ci se dizolvă într-o zbenguială de dureri care guvernează existența, de la domestic (mariajul păgubos al femeii care sfârșește prin a-și părăsi soțul) la cosmic (furtuna grandioasă, toată numai înșiruire de cadre montate frenetic, cu care se încheie filmul). Peixoto a umblat adânc în străfundurile negurii umanității, iar rezultatul e o operă cu ancore pesimiste care evocă viitoarele filme ale lui Bela Tarr, dar suficient de suplă încât să se autodizolve într-un flux atmosferic diafan, ca la Alexander Sokurov. Într-un sondaj recent, Limite era desemnat cel mai bun film brazilian al tuturor timpurilor. Nici nu-i greu de înțeles ce rațiuni s-au aflat la baza acestei decizii: Peixoto marchează aici un prim crepuscul pentru cinema – cel al imaginii forfotitoare, care o putea apuca în toate sensurile, complet autonomă. Cinemaul a investit alte teritorii ulterior, însă doliul acestei vârste a imaginii absolute încă nu s-a încheiat pe de-a-ntregul.

Limite este disponibil în versiune restaurată pe platforma MUBI.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Critic de film și jurnalist; scrie săptămânal în Scena9 și bilunar în Dilema veche. Studiază teorie de film în Paris. La Films in Frame, Victor prezintă Kinostalgia - o rubrică lunară despre filmul de patrimoniu