La Maman et la Putain – Astru negru

10 Iunie 2022

L-am văzut cu toții în versiuni sărace, cu imaginea lor tot mai aproximativă, ca un ulei rece. Știam că, odată expuși la radiația sa de astru negru, va trebui să ne luăm rămas-bun de la copilăria artei. „La Maman et la Putain” revine, la cincizeci de ani de la apariție, și odată cu el creatorul său Jean Eustache, cometă a generației „cinefiilor”, cel care a așezat disperarea în rândul motivelor fundamentale pentru care merită să dai naștere unui film.

Există o poveste în La Maman et la Putain, și e una fără cap și coadă, fără emoții „pozitive” și fără „intrigă” (dar totuși plină de intrigi toxice), din genul acelora la care „profesioniștii profesiei” se grăbesc să strâmbe din nas. E povestea unui om care simte că toate poveștile s-au terminat și că am intrat într-o lume în care nimic nu mai poate fi povestit, fiindcă totul trebuie vândut. La Maman et la Putain nu e primul film care să înceapă direct cu sfârșitul unei povești – despărțirea lui Alexandre (Jean-Pierre Léaud) s-a consumat de ceva vreme –, dar e una dintre cele mai frapante constatări cu privire la neputința de a mai inventa o alta în locul ei: trei ore și ceva mai târziu, Alexandre se află în același punct mort al vieții, doar că mai rău. O femeie preia locul alteia, în timp ce o a treia stă pe post de soluție de avarie; o oră de proiecție urmează alteia care urmează alteia; o secvență ne prezintă trei bancuri spuse în succesiune rapidă de către Alexandre, fără să avem timp să ne bucurăm de vreunul din ele. Filmul se lasă în voia unei frenezii a acumulării, semn al mecanismelor creatoare și sociale cărora li s-a pierdut rețeta. Durerea sa surdă, mascată de cinismul blând al scenariului, e cauzată de teama că vechile scheme nu mai dau randament și întârzie să fie înlocuite cu altele noi: două femei laolaltă nu mai înseamnă iubire (darămite una); patru ore de proiecție nu e deloc sigur că mai fac măcar un film. Și tot așa.

Nimeni, de la Jean Eustache încoace, nu a mai pornit o cameră de filmat animat fiind de o asemenea intensitate a gestului regizoral, cu excepția lui Philippe Garrel. Filmat în 1979 și difuzat abia în 1982, L’Enfant secret este omologul pe minus al filmului lui Eustache, cu logoreea înlocuită de priviri cocoșate sub încărcătura ne-spusului și cu falsul echilibru relațional între sexe care a lăsat locul excesului vinovat de sentiment. Nu mai e niciun secret că, încă mai acerb decât Out 1 al lui Jacques Rivette, La Maman et la Putain e revendicat de mai toată lumea drept marea cronică a timpului post-șaișoptist, cu tineri în derivă care se ascund în spatele provocărilor (citesc maculatură nazistă „la caterincă”) și al bolboroselii torențiale de cafenea, în speranța că vor putea face ecran realității care-i prinde din urmă. Cincizeci de ani mai târziu, calitatea luminii crepusculare care irigă fiecare cadru al filmului, învăluindu-l într-o paletă de griuri întunecoase – veritabil guturai cromatic care înfundă imaginea –, izbește din plin în restaurarea 4K, rătăcită ca un soare rece printre atâtea mostre toride de audiovizual jetabil. Filmul lui Eustache, cu amploarea sa pur și simplu neverosimilă astăzi, nu mai aparține de mult lumii noastre, și în același timp e imposibil să nu vezi în el un contemporan riguros, care ne aruncă în figură adevăruri incomode, sub forma unei concluzii-umbrelă: sfârșitul abia începuse. 

La Maman et la Putain
La Maman et la Putain

E greu să vorbești despre La Maman et la Putain evitând aerul funebru datorat tuturor lucrurilor care s-au pierdut între timp. E cu-atât mai greu cu cât filmul, privire necompromițătoare în rândurile lumii „noastre” (languroșii boemi care citează anecdote cu Sacha Guitry și citesc Proust în cafenea), descria deja un declin, o revenire în forță a politicilor antisociale, camuflate sub avatarul seducător al anunțurilor publicitare. Dar încă mai era cu putință, pentru Eustache, să-și situeze tocmai în Cartierul Latin filmul despre pauperii-intelectualiști-care-defulează-în-așternuturi-aspre, la măsuțele din Les Deux Magots și Café de Flore (se discută chiar și despre „bețivul” Sartre, client uzual), actualmente polul cel mai turistizat al unui Paris-carte poștală, luat cu asalt de city breakerii care încurajează accelerarea capitalistă a lumii și depopularea ei de țesut uman. Astăzi, filmele despre Paris sunt obligate să fugă de Paris, să îi sluțească imaginea.

La Maman et la Putain este un mit care, ca orice mit, cuprinde o parte de adevăr și o parte de gonflare mercantilă – și cu siguranță că e de văzut ceva deopotrivă îmbucurător și detestabil, din motive evidente, în mulțimile de spectatori care vor da năvală să-l revadă acum. Există în el bucăți geniale – eu mor după secvențele dintre Jean-Pierre Léaud și Jacques Renard, cu voluptatea lor ultra-imorală de a pune lumea la cale prin mici mașinațiuni sarcastice lipsite de consecință, conștienți că oricum totul e în zadar – și există bucăți care trec la limită, precum monologul din final al Veronikăi (Françoise Lebrun): prea grandoman, el anunță, pare-mi-se, un val de „mari momente” de cinema care sunt mari doar în măsura în care, prin ele, creatorul lor își poate încorda mușchii artistici. Eustache e și aici în avans: precedând atâtea și atâtea eșantioane deranjante de manierism, chipul pierdut printre lacrimi și muci al acestei femei care-și descrie, cu fața la cameră, pofta sexuală de corp de paie abandonat la cheremul masculilor rămâne una dintre cele mai puternice secvențe din toată istoria cinemaului – genul de epifanie care persistă atunci când orice altceva s-a uitat. Fibra maladivă a filmului, capabilă să meargă foarte adânc în exces, e ceea ce îl păzește de mumificare.

Frumusețea sculpturală a figurilor, cuplată cu această durată aproape vâscoasă a cadrelor – lovituri de daltă cvasi-tarkovskiene în piatra timpului –, e cu atât mai sumbră cu cât nu „deschide” spre nicio perspectivă salvatoare culeasă din cărțile de self-help. Radicală e tocmai această senzație că nu e bine – ceva a dat chix grav pe undeva –, dar cauza e neclară, simptom difuz în aerul timpului. Alexandre e un ticălos fără scrupule, femeile lui sunt niște nefericite cronice, iar din infernul ăsta dulce, care nu păstrează niciunul dintre semnele recognoscibile ale infernului, nici că se mai poate ieși. Totul e posibil în lumea neoliberală a filmului, și totul e trist. Evadarea e un gând perpetuu, imposibil de pus în practică. Aidoma protagoniștilor săi, La Maman et la Putain nu mai are nicio iluzie. Cei dintâi au îmbătrânit – bietul Léaud, imensul Léaud, la avanpremieră, țeapăn ca o figurină casabilă în ropotele de aplauze ale sălii –, cel din urmă nu s-a plictisit să ne tot privească.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Critic de film și jurnalist; scrie săptămânal în Scena9 și bilunar în Dilema veche. Studiază teorie de film în Paris. La Films in Frame, Victor prezintă Kinostalgia - o rubrică lunară despre filmul de patrimoniu