Undeva între Rudyard Kipling și Frantz Fanon, pe raftul de artă (de-/post-)colonială, stă Chocolat, filmul cu care cineasta Claire Denis a atins recunoașterea mondială în 1988. Mai toată povestea lui se petrece cu câteva decade mai devreme, pe timpul administrației coloniale franceze, și este relatată din perspectiva unei fetițe care locuiește cu familia sa albă – tatăl este un înalt diplomat, mama e casnică – în pusta Camerunului. Talentul regizoarei de a lucra cu enigme face ca rama care încadrează această poveste, oricât ar fi ea de subțire, să se dovedească cel puțin la fel de intrigantă: într-adevăr, o vedem acolo pe fetița France, maturizată între timp, revenind în țara copilăriei. Pe acest plan temporal, lucrurile durează nu mai mult de câteva minute, timp în care aceasta este culeasă de pe marginea drumului de un afro-american venit să-și caute rădăcinile pe continent. Personaj episodic, dar decisiv, care se încăpățânează inițial să rămână în poveste (o lasă undeva, apoi decide să o conducă mai departe), după care se încăpățânează să dispară, tăind scurt orice relație ar fi putut începe acolo; individul e o apariție de neuitat. Felul în care Denis modelează aceste clipe, atentă la mișuneala locului semnalat zgomotos pe geamul mașinii, în același timp în care coordonează fluxurile de dorință și teamă dintre doi străini cosmopoliți și pierduți în Africa optzecistă, îi recomandă deja privirea: nu e nicio coincidență că ea s-a transformat, în anii care au trecut de atunci, într-un reper al cinemaului mondial de artă.

Victor Morozov

+ posts

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.

This author does not have any more posts.