Oare s-a văzut vreodată lucru mai înșelător decât poarta mare a oricărei moșii de anvergură, care se închide peste lume și dă senzația că „între noi, bogații, totul e bine”? Regizorul iranian Mohammad Reza Aslani își încheie filmul din 1976 cu un cadru în care o femeie – singura supraviețuitoare a unor lupte intestine pentru avere și putere – își trage chadorul pe ea, apoi pășește hotărâtă în afara unei curți de unde nu ieșiserăm până atunci. Camera de filmat se eliberează odată cu această siluetă, lăsându-ne în compania unui panoramic frumos, luat de la înălțime, care ne smulge pentru prima oară din tensiunea acestor încăperi de palat neventilate, pe unde circulă doar ura, lăcomia și alte fluxuri rele, și ne oferă la schimb imaginea unui oraș discernabil până în cele mai moderne și mai proletare depărtări. E nevoie de o cameră de filmat pentru a putea penetra secretele acelei lumi tenebroase care, în numele etichetei, e capabilă de ipocrizie și fandoseală; în spatele ușilor închise, însă, aristocrații nefericiți care o populează sunt gata să pornească măcelul.

Victor Morozov

+ posts

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.

This author does not have any more posts.