Jaful secolului, promisiuni est-etice
Jaful secolului, regizat de Teodora Mihai și scris de Cristian Mungiu, vine cu pedigree festivalier și cu un subiect care pare croit pentru cinema: un jaf real petrecut în Olanda în 2012, români fără prea multe resurse financiare care se aventurează în teritoriile marelui capital simbolic occidental (arta, muzeul, patrimoniul), diferențe de clasă și cultură, fricțiuni între instituții, lingușeli și umilinţe, sclipiri de hazard. Mixul promite și mizează deliberat pe senzațional și pe politica reprezentării. Filmul oscilează, ca un reostat, între lumină și semiîntuneric, şi caută să îşi găsească o tensiune proprie.
Propunere a României la Oscar 2026, a avut premiera în Competiția Oficială a Festivalului de la Varșovia, unde a câștigat Grand Prix; ulterior, a fost prezentat la Tokyo, fiind distins cu trofeul pentru Cea mai bună actriță (Anamaria Vartolomei), și la Shanghai, unde a primit Premiul Publicului. Premiera națională a avut loc la Cluj, în cadrul TIFF. Faptul că a performat în acest circuit arată că subiectul rămâne magnetic, aşa că întrebarea fundamentală se leagă de forţa mesajului său, acum, în 2025.
„Traffic”: fluxuri de sens și schimbare de bandă
În primele secvenţe din Jaful secolului, benzile narative se așază organic: poliția română, partea neerlandeză, comunitatea lipoveană din care provin făptașii, iar peste toate – Natalia (Anamaria Vartolomei), prin care intrăm în naraţiune și prin care ar trebui să înțelegem o formă de traumă, precaritate și impuls de migrație. Ea este cea care îi primeşte pe proaspăt sosiţii români la plantaţia unde lucrează, tot ea este cea care ne aduce narativ în proximitatea tablourilor. După care îşi pierde o parte din relevanţă, iar traficul sensurilor se îngreunează pe măsură ce firul epic avansează: benzile se schimbă brusc, greutatea narativă migrează spre alt pol, iar cea care lansează ostilităţile e scoasă încet pe banda de urgență.
Născută la Bacău, emigrată la şase ani în Franţa, Vartolomei se află aici la primul său rol în limba română (despre care povestește mai multe în interviul pentru Films in Frame). Am descoperit-o în Evenimentul (2021), regizat de Audrey Diwan, acum câţiva ani la TIFF: excelent şi puternic, prezenta cazul unei tinere cu aspiraţii mari care în anii ‘60 rămânea însărcinată, iar cum avortul era încă ilegal în Hexagon viaţa avea să i se schimbe forţat. Promovată pe afiş ca protagonistă, apariţia ei garantează vizibilitate (și calitate actoricească) într-un proiect cu multiple mize. Rolul de fată cuminte şi speriată de nou, care vorbeşte puţin, cu inteligenţă nativă şi putere de muncă e intrigant. Faţete ale acestei portretizări au mai apărut în cinematografia românească, dacă ne gândim la Italiencele, Francesca şi chiar Occident, debutul lui Cristian Mungiu.
Pe această axă a migrației, lucrurile au fost esențializate în anii 2000–2010. Dacă Occident (2002) vorbea despre mirajul Vestului într-o cheie tragicomică, iar Italiencele (2004, r. Napoleon Helmis) punea față în față precaritatea și umorul amar al emigrării, atunci Francesca (2009, r. Bobby Păunescu) a dus discursul într-o zonă mai politică și mai frustă. Mai aproape de prezent, Dincolo de calea ferată (2016, r. Cătălin Mitulescu) a arătat cum întoarcerea din străinătate devine un test al reintegrării, cu toate fracturile de familie și intimitate pe care le implică. În această linie, Jaful secolului încearcă să se insereze ca o nouă poveste despre diaspora și tentația banului rapid, dar trebuie să ne întrebăm dacă nu apare puţin prea târziu. Care poate fi mesajul unei astfel de abordări artistice asupra unui astfel de subiect, acum, în 2025? Având (deja) arhitectura discursivă a migrației în cinemaul românesc, miza nu mai e „să explicăm Vestului cine suntem”, ci cum ne explicăm nouă înșine mecanismele prin care am internalizat o imagine de sine, adesea minoră. Filmul pare să vrea această resemnificare.
Teze, replici, policromii ideologice
Există multe dialoguri care pot ilustra acest subtitlu. Am putea lua aproape aleatoriu intervenţii din repertoriul lui Iţă (Rareș Andrici) – liderul bandei şi cel mai integrat în zona fărădelegilor –, care are un discurs articulat împotriva occidentalilor (înmuiaţi de atâta bunăstare şi prea trufaşi să îi poată vedea pe emigranţi drept oameni, egali). El caută în permanenţă să se ghideze după două principii, care se întâlnesc undeva la mijloc: cei oropsiţi merităm să avem ce au ei şi numai pentru felul cum se comportă faţă noi. Iar, atunci, furtul tablourilor e menit să lovească dublu în fibra lor, fiindcă nu numai că le luăm un bun scump, ci îi facem să sufere pentru ceva ce nu pot replica oricâţi bani ar avea. Chiar dacă needucat, Iţă simte cum funcţionează acest capital simbolic.
M-aş opri însă la ceva ce aduce faţă în faţă, în relaţie mult mai directă, cele două lumi: relaţia poliţiştilor români care încearcă să le explice neerlandezilor realitățile autohtone. Aici, filmul poate că urmărește o reparație de imagine – sau poate se foloseşte doar de acest cadru pentru a emite o ironie; ce reușește de fapt este să îi așeze într-un alt tip de poziție de inferioritate. Când reprezentantul păgubiților se arată îngrijorat că afară – unde ar putea fi ascunse tablourile – e foarte frig, polițistul interpretat de Alexandru Potocean spune că, da, este o problemă, dar la fel de mare e și frigul din casele sărace ale comunității lipovenești. Aici, scenariul caută să taxeze atât autorităţile locale, cât şi dezinteresul real al reprezentanţilor forurilor europene, hiperbirocratizate, pentru bunăstarea cetăţenilor ei periferici. Pentru un funcţionar din Amsterdam sau Rotterdam, aceşti oameni nu există. Comentariul autorilor se păstrează într-o zonă totuşi politicoasă. Continuarea secvenţei este însă ceva mai problematică. Procurorul adjunct le explică omologilor neerlandezi că – în ciuda faptului că nu pare – el şi colegii lui sunt de partea lor; şi face o clasificare delimitatoare între acei sălbatici de la Dunăre care sunt „like hunter-gatherers, if you like… survival of the strongest…. not by our rules”, despre care străinii nu înţeleg nimic: „What do you mean, «not by our rules»?”. Răspunsul: „You’d be surprised, but we consider here to be «we» with you, even if you consider us to be all «they».” Un joc semantic, în stilul lui Corneliu Porumboiu, care însă îl lasă perplex pe vestic: un prim-plan în urma căruia oficialul român încheie: „Forget about it.” Observăm cum deși există punţi de dialog ele sunt șubrezite de diferenţele culturale şi de mentalitate.
Inserţia e menită să arate că partea română se pune fără comentarii la dispoziţie, dorind să câştige încrederea şi bunăvoinţa unor oameni care nu ne înţeleg şi, mai trist, nici nu vor să ne înţeleagă. Ei se află aici doar ca să îşi rezolve o treabă şi să plece, cât mai repede, înapoi. Când ajung în satul noroios şi friguros, cu pantofiorii lor office, par nu numai ca peştele pe uscat, ci şi foarte-foarte stingheri. Ironia supremă, surprinsă în plan larg, apare atunci când vor să arunce selectiv gunoaiele, în cele două pubele făcute ad-hoc, care de fapt deservesc toate tipurile de deşeuri, fără diferenţieri. Dorinţa lor de a arunca gunoaiele selectiv în pubele identice e simpatică şi se doreşte a funcţiona ca o marcă lirică finală, un fel de cireaşă pe coliva naţională, aşa cum funcţiona, în După dealuri (2012), acea împroşcătură de noroi pe parbrizul deja murdar al maşinii de poliţie.
Atunci, metafora funcţiona excelent, dar acum trebuie să reflectăm dacă, nu cumva, lucrurile, situaţia politică, contextul, s-au schimbat.
Jaful secolului caută să se înscrie în această tradiţie cinematografică autohtonă recentă, dar nu știu în ce măsură izbutește să fie la fel de relevant ca titlurile anterioare. Este povestea reală a furtului unor tablouri de mare valoare de către un grup de small-time crooks români în Olanda anului 2012. Are dimensiunea culturală și de senzaționalism pentru a oferi un blockbuster cu de toate: comentariu politic, tensiune, diferențe culturale, chiar și o privire asupra felului cum s-a schimbat imaginea și statutul emigrantului român în Occident în ultimii 10-15 ani. Propune un subiect complex și atât de ofertant, încât dificil nu e să construiești un scenariu, ci să reușești să esențializezi și să selectezi acele elemente pe care le consideri cele mai potrivite, cele mai sugestive, cele mai relevante. Vorbim, dacă doriți, despre o muncă de alegere și nu una de adăugare. Toate elementele sunt acolo: băieți proveniți de la periferia unei țări aflate ea însăși la periferia unei comunități (europene), prea puțin educați pentru a înțelege în ce s-au băgat. Comentariul sociopolitic per se e, astfel, fabulos, dar senzația cu care rămâi e că filmul nu se poate hotărî ce vrea să fie: povestea unui jaf, povestea românilor obligați să-și plătească datoriile muncind departe de casă, povestea urmărilor lipsei de educație, povestea unei integrări imposibile?
Jaful Secolului este în cinematografele din toată țara din 24 septembrie.
Ion Indolean are studii în Filmologie și un doctorat în Istorie. Predă la Facultatea de Teatru şi Film, UBB. Colaborează cu Observator cultural, PressOne, LiterNet. Este activ în organizarea festivalului TIFF. A regizat lungmetrajele Toni & prietenii săi (2020) și Discordia (2016). Se uită cu plăcere la orice film comercial "prost". A văzut, ca orice milenial care se respectă, Sport sângeros cu van Damme de vreo 30 de ori. Prin liceu, a ieșit, îngrozit, de la Panglica albă, doar ca pe urmă Haneke să îi devină regizorul preferat.
Nume film
Jaful Secolului
Regizor/ Scenarist
Teodora Ana Mihai / Cristian Mungiu
Actori
Rareș Andrici, Ionuț Niculae, Robert Iovan, Anamaria Vartolomei
Țară de producție
Belgia, Olanda, România
An
2025
Distribuit de
Film Forum
Ion Indolean are studii în Filmologie și un doctorat în Istorie. Predă la Facultatea de Teatru şi Film, UBB. Colaborează cu Observator cultural, PressOne, LiterNet. Este activ în organizarea festivalului TIFF. A regizat lungmetrajele Toni & prietenii săi (2020) și Discordia (2016). Se uită cu plăcere la orice film comercial "prost". A văzut, ca orice milenial care se respectă, Sport sângeros cu van Damme de vreo 30 de ori. Prin liceu, a ieșit, îngrozit, de la Panglica albă, doar ca pe urmă Haneke să îi devină regizorul preferat.