E un bazar de mirosuri și texturi în filmul Ivanei Mladenovic, de pâlpâieli de lumină, de haine prăfuite și pixeli groși  – niciunde și nicicum n-am mai retrăit așa, ca-ntr-o carcasă suspendată în timp, anii incipienți ai mileniului, spasmodici, entuziaști, ca o clipire pe repede-înainte. O Românie firavă, jenată, – care tocmai a scos capul din negura comunismului – și încă-și caută straiele. Pentru eroina acestui film, care se lipește de idei romantice și idealuri fără seamăn în epoca tehnologiei, lumea e un cârcel, dar și ea e un fel de ghimpe la rândul ei. 

Sorella di Clausura începe, printre altele, cu pipăirea unor costume albe, apretate, atârnate pe niște umerașe; locul e cel mai probabil o piață burdușită de nimicuri, unele peste altele. Stela (Katia Pascariu, fabuloasă) le adulmecă cu mare nesaț, ca și cum ar vrea să le pătrundă. La prima mână, e aberant gestul ăsta, dar foarte devreme începe să prindă muguri – aceste costume kitsch, care nu spun azi nimic, sunt parte dintr-o obsesie aparent inofensivă, cea în care Stela, la 12 ani, s-a îndrăgostit de un cântăreț balcanic pe nume Boban (și jucat cu haz de însuși tatăl regizoarei). Acum, la cei 35 ani ai ei, încă mai trăiește într-o madlenă inventată, în ciuda faptului că el s-a ramolit, iar costumele lui albe sunt asortate acum de o claie de păr în întregime alb, făcându-l să pară și mai strident-radios. În al doilea rând, această pipăire cu alură de mers la moaște are legătură și cu graalizarea capitalismului în anii incipienți ai post-comunismului, cea în care a avea acces la atâtea mărunțișuri crea în sine o excitație consumeristă. Absolut toate decorurile, textural-încărcate, amestecuri de culori și miresme, de praf înghițit în haine cristalizează aura indescriptibilă a acelor ani, de dinainte de criză, unde peste scenografia comunistă se întindeau, trivial, aripile internetului, ale posterelor, ale abundenței. Preaplinul devenea, astfel, posibil, dezirabil, de necombătut. 

Stela e în sine un personaj rocambolesc care emite raze în jur – chit că ea le numește blesteme – și un fel de a păși în lume care are aerul unei catastrofe. Porumbeii o ocolesc, mesele se frâng la atingerea ei, penisurile rămân flasce, burlanele îi lovesc fruntea. Repezeala ei e incompatibilă cu mersul lucrurilor – fugile ei (atât cele la picior, cât și cele simbolice) se soldează cu opreliști de tot tipul, dar mai ales fizice, fiindcă altfel ea, în energia ei atot-(și auto)distructivă, ar mistui totul. Nu-i iese nimic, deși, în mod miraculos, i se întâmplă lucruri cu valențe dumnezeiești (o lumină sâcâitoare, venită de nicăieri, ca dintr-o oglindă îi tot călătorește pe față). E săracă cu duhul (uneori), mega bitchy (alteori), cam ca Lazzaro-ul lui Alice Rohrwacher – binele i se întâmplă pur și simplu, deși trece pe lângă el sau efectiv îl reneagă. Ea este, cum bine o dibuia Victor Morozov, un fel de Joker, deși eu o vizualizez mai degrabă într-o cheie ușor-chapliniană, în mișcările-i crispate, cu spatele ușor adus în față, o postură afectată, ca și cum s-ar rușina de sine. Pascariu o construiește cu înaltă precizie gestuală și inventivitate, cu grimase copilăroase și un fel de eschivă/șiretenie subversiv feministă. 

Stela știe că e o bombă cu ceas, accelerată în primul rând de gura lumii, care n-o ia niciodată în serios, dar și de nevoia proprie de a construi narațiuni non-sens. Și-atunci singura găselniță a ei e relația imposibilă cu Boban – costumele, un poster furat dintr-o stație de autobuz sunt urmele prin lume ale acestui ideal masculin, pe care Stela le integrează în fantezia ei descentrată (într-o scrisoare, la care tot revine, ea îi mărturisește că n-a putut să facă sex decât cu bărbații care i-au semănat măcar 1% moșului). De-a lungul celor trei interacțiuni cu bărbați pe care le are în film – un editor însurat, un tânăr punkist care vrea nevastă și copii, un grădinar/maseur – Stela joacă diverse roluri, fiecare răspunzând într-un fel nevoilor patriarhatului. Unuia încearcă să-i gătească ciorbă de vită (dezastru), să-i folosească aspiratorul dezafectat, pe altul încearcă să-l tragă la răspundere pentru că o evită urmărindu-l prin oraș, cu altul mimează o relație pentru bani („nu te supăra, draga mea, dar tu n-ai nicio treabă cu p***”, i-o retează cel din urmă). Oricât s-ar strădui să intre în mulajele propuse de acești bărbați, Stela e incompatibilă cu ele. Întâlnirea ei cu Vera (un fel de cântăreață pop cu mare business în aroma-terapie sexuală, jucată de Cendana Trifan), care-i facilitează într-un fel întâlnirea cu Boban, e de fapt miezul filmului. În oglindirea dintre cele două personaje, din două tipaje feminine polarizante (unul crispat sexual și altul hiper-dezinhibat; una care cântă și alta care-i afoană), Mladenovic construiește un fel de sorority fără seamăn în cinemaul nostru.

Se poate vedea o oarecare ruptură cu felul în care ne-am obișnuit să vedem filmele Ivanei Mladenovic, până acum destul de abrazive, izvorâte din auto-ficțiuni sau docu-ficțiuni realiste – în cazul ăsta, stridența lui Sorella di Clausura s-ar putea să pară cumva prea multă. Imaginea prăfuită, sufocată cromatic, realizată de Marius Panduru, cu filtre de arsură solară, prea calde, contribuie la ideea acestui univers picaresc al abundenței balcanice totale. Se trece cu viteză de la luminile sidefii din Timișoara domoală la agitația bucureșteană, mai apoi la noroaiele părăsite din Moldova Nouă – fiecare peisaj urban reflectând, aproape ca o radiografie, stările și fugile Stelei. 

Însă nimic nu mi se pare prea mult aici; de dragul acestei eroine certate-cu-lumea, bramburită și cu mintea franjuri, nu numai imaginea e deseori messy (încadraturi ciudate, unghiulații nenaturale), dar și montajul are o libertate neconstrânsă de vreo logică narativ-cronologică. Deseori, secvențele par mai curând montate în apanajul obsesiei sale amoroase (ca de exemplu, o vedem pe Stela ajungând acasă cu un poster – și abia apoi secvența în care-l fură dintr-o stație de autobuz). Altfel, ruptura cu docu-ficțiunea e doar parțială: Mladenovic inserează tot soiul de dispozitive ușor meta, imagini de tip CCTV cu personajele în diverse ipostaze, care au aici rolul de a crea o altă textură, cea de reality show (incipitul a ceea ce urma să devină televiziunea de azi, să zicem). E și o farsă de fapt, fiindcă viața Stelei, în amețeala ei, ar reprezenta, în logica acestor seriale, un non-subiect. Primul contact al spectatorului cu Stela are loc mijlocit de un televizor cu tub catodic, cu mileuri, care sprijină, iarăși, ideea asta de viață-n film – dar și de făcătură. Contrar disclaimer-ului de la început, care anunță că if you thought you were going to watch a film based on real events you are wrong and possibly paranoid, asistăm orișicum la o cristalizare a experiențelor lui Mladenovic cu romanul de la care pornește (manuscrisul autobiografic al Lilianei Pelic), și apoi de la prietenia cu artista Anca Pop, cea care a mijlocit de fapt contactul dintre cartea pe care e bazat filmul și regizoarea Ivana Mladenovic. 

Dispozitivele de auto-ironie de tipul Ivana cea Groaznică sunt și aici: somatizare, umor negru, dar sunt și altele care se întâmplă într-o formă care pare fără îndoială spontană, generată de realitatea din afara cadrului. Tentativa de suicid a Stelei, când se aruncă în apă după ce i-a boscorodit cu voce tare pe cei care i-au urat să facă sex, să se alinieze, să pună faliment lângă faliment, se soldează iar cu un eșec atunci când o haită de câini vine s-o latre, din ce în ce mai tare, până se lasă păgubașă. Această întoarcere grațioasă în jurul propriei axe, pe care protagonista o face, prin fugile ei interminabile din sânul familiei („o ghenă fără conexiune la internet”, după cum o sintetizează ea însăși) o eliberează cumva atât de povara vieții cât și a morții. Nu-i mai rămâne decât să se mai întoarcă acasă încă o dată.

Georgiana Mușat

+ posts

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.

This author does not have any more posts.

Georgiana Mușat

+ posts

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.

This author does not have any more posts.