Oscar season is upon us. Și cu el vin toate producțiile de prestigiu, făcute cu fast și promovate cu trâmbițe, construite nu neapărat pentru alți oameni, cât pentru nominalizările Academiei.  Cea mai nouă astfel de producție – House of Gucci, a lui Ridley Scott. 

Inspirat din povestea reală a familiei Gucci, filmul începe dintr-o poveste de dragoste, a Patriziei Reggiani (Lady Gaga) și Maurizio Gucci (Adam Driver), apoi traversează cele trei decenii de relație tumultoasă și intrigi de familie și afaceri, care sfârșesc prin asasinarea lui Maurizio. 

House of Gucci e foarte puțin despre modă sau partea creativă a industriei creative. Adaptarea lui Becky Johnston și Roberto Bentivegna după cartea omonină scrisă de Sara Gay Forden se rezumă mai degrabă la micuțele intrigi politice și personale din spatele creației, alimentate de intenții mici și meschine, personale, care nu se ridică prea des deasupra lui „Vreau bani” sau „Vreau putere”. Nu se creează niciodată măcar iluzia unui ideal mai mare. Sigur, se vorbește despre Gucci ca fiind o afacere de familie, dar membrii sunt atât de disparați, și relațiile atât de anemice, încât e greu să se construiască orice, palpabil. Sau să potențeze decăderea idealurilor umane în fața succesului capitalist. 

Vorbim despre două ore și 40 de minute de film inegal, care își dorește atât de mult să fie altceva decât ar trebui să fie, încât nu e nimic. Ocolind locurile comune ale unui film despre modă, filmul nu e despre modă. Ocolind locul comun al coruperii unui tânăr timid și a transformării lui într-un magnat rece și îmbătat de putere, filmul ni-l ține la distanță pe Maurizio. Ocolind pista dramei intimiste a unui cuplu dizolvat de ascensiunea rapidă în faimă și bani, filmul ne prezintă doar câteva conversații despre diferențele de perspectivă ale lui Maurizio și ale Patriziei (el e prea blând, timid, dezinteresat, iar ea prea pasională, colerică și cu o afinitate pentru ilegalități). 

Practic, House of Gucci, care încearcă un format epic de melodramă de familie, are respirația unui biopic micuț în care fiecare element e atât de răzleț încât nu e clar ce o să-ți atragă atenția și de la ce se presupune că ți-o atrage. Biopic-urile de acest gen se bazează pe metamorfoza unor oameni hiper-cunoscuți în alți oameni cunoscuți. Iar în jurul lor se formează o întreagă aură la care circuitul de presă ajută – Cum ai studiat persoana pe care o imiți? Cât a durat machiajul pentru personaj? Ce tehnici ai folosit ca să rămâi în personaj? 

Toată transformarea asta a oamenilor reali în accesorii pentru un proces actoricesc dă mare parte din senzația de butaforie. E clar că Scott face un film care ar trebui să fie axat pe actori juisând pe partituri atât de cărnoase că sunt în pragul obezității. Partituri menite să te treacă prin tot felul de stări, situații, contexte încât să răscolești fiecare colțișor din cutiuța cu instrumentele tale actoricești. Dar dacă acești actori nu lucrează la un proiect comun, reușitele și eșecurile individuale nu înseamnă mult. 

Gaga joacă o italiancă așa cum înveți din filme că e o italiancă, trecând prin toate clișeele de la Anna Magnani la Sophia Loren, dar cu aplomb. Dacă e ceva ce e foarte de apreciat la Gaga, e lipsa fricii de penibil, ceea ce o face chiar plăcut de privit, din când în când. În alte momente, e decentă. În alte momente, este atât de declamativă și lipsită de orice dram de veridicitate, că nu înțelegi exact ce se întâmplă. În toate aceste momente, însă, e clar că atenția pică pe faptul că Lady Gaga joacă, pe un interpret care face în mod activ ceva. E greu să percepi ce vezi pe ecran ca fiind Patrizia Reggiani făcând ceva, ci mai degrabă pe Lady Gaga prefăcându-se că Patrizia Reggiani face lucruri. 

Cam așa stă treaba și cu Al Pacino (Aldo Gucci, unchiul lui Maurizio), care adaugă un nou rol la seria idiosincratică de roluri în care e el însuși. Sigur, controlat, dozat și nu lipsit de (propriul lui tip de) firesc. La pol opus e Jeremy Irons (Rodolfo Gucci, tatăl lui Maurizio), rupt dintr-o melodramă de anii ’50, în care joacă pe cineva rupt din anii ’20. Nu neapărat rău, dar complet altă stilistică decât ce face Gaga sau ce face Pacino. 

Adam Driver, în rolul principalului, dar nu centralului Maurizio Gucci, este foarte măsurat și construiește destul de uman un personaj timid care nu e awkward și anxios, ci șarmant în ciuda lui însuși. Cu zâmbete sincere, dar care ascund nesiguranța sau marchează pasivitatea personajului, fără manierismele bărbățeilor fâstâciți și bâlbâiți care l-au făcut cunoscut. Cu toate astea, e un stil de joc restrâns și conținut pe care nimeni nu-l mai practică în film. 

Iar ceea ce debalansează și mai tare filmul (care marșează oricum precar pe linia dintre mult prea serios pentru ce prezintă și comic involuntar) este Jared Leto. Însăilat cu machiaj prostetic din cap până-n picioare și înarmat cu cel mai comic dintre accentele italiene din film, Leto ia personajul de comic relief al lui Paolo Gucci, oaia neagră a familiei și face din el idiotul satului în cel mai clar și apăsat fel. În proces, dizolvă orice urmă de imersiune sau empatie reală ai putea să ai cu ce se întâmplă în film. 

Eu sunt un fan al cinemaului american. Nu mă deranjează escapismul, răspund bine la excesul de mijloace creative. La pompatul de resurse într-un film decadent, care te scoate puțin din realitate și-ți prezintă o versiune exagerată a vieții, plină de culori neverosimile și cu sentimentele pe-afară. Dar când eșuează, mi se par puține lucruri mai greu de văzut decât cinema american autoindulgent și confuz. 

În tot cazul, House of Gucci se simte butaforic de la o poștă. Între machiajele stridente, accentele stridente și replicile stridente, rămâne puțin loc pentru nuanță, subtilitate sau finețe de explorat în epicul de familie al lui Scott. 

Alex Mircioi

Critic de film și teatru, cu niște experiență în zona producție de teatru. A scris și editat texte pentru Film Menu și Acoperișul de Sticlă, a colaborat cu mai multe publicații culturale precum AperiTIFF, Scena9, All About Romanian Cinema și Film. Iremediabil îndrăgostit de scriitoare și cineaste, întotdeauna are chef de un coming-of-age queer.