Hit Man se poate vedea în cadrul American Independent Film Festival (pe 7 și 9 iunie în București și la Castelul Bran) și pe Netflix, din 7 iunie.

Regizorii care lucrează în sistemul hollywoodian, dar vor să se descleieze de eticheta corespunzătoare, au de obicei pus la punct un sistem prin care își împart filmele. Formula e următoarea: unul pentru mine, unul pentru ei. („Ei”, desigur, sunt producătorii sau jucătorii de la vârful industriei de film, iar rația, în funcție de încasări, poate fi diferită de 1/1). Steven Soderbergh e exemplul cel mai ilustrativ:  după ce face unul sau două filme ceva mai comerciale, lucrează la câte un proiect mai personal, cu buget semnificativ mai mic decât cele țintite spre box office, mai experimental și mai internațional în stil. S-ar putea face o listă, nu foarte lungă, de regizori care lucrează așa la Hollywood, și pe ea ar ajunge inevitabil Richard Linklater.

Coleg de generație cu Soderbergh, Linklater e un practicant al acestei filozofii cumva doar în teorie. Spre deosebire de filmele big budget ale lui Soderbergh, cele ale lui Linklater nu ajung să-și recupereze măcar bugetul inițial (cu rare excepții, cum e comedia School of Rock). E aproape comic când te gândești cât de irațional din punct de vedere economic se comportă industria de film americană cu Linklater, dându-i pe mână bani pe care cel mai probabil n-o să-i vadă înapoi. Motivul mai profund pentru acest tratament preferențial e însă capacitatea de a face pe bugete mici – teritoriu pe care Linklater e mai sigur pe el – filme cu un aer geekish, nostalgice după o identitate americană care pare să se piardă, sentimentale, pe care nu le poate face nimeni în afara lui. Criticii le numesc deseori filme personale, ceea ce e de multe ori un eufemism în Statele Unite pentru acele filme cu un buget de până la zece milioane de dolari (în condițiile în care un blockbuster intră în producție cu măcar o sută de milioane), fără staruri, fără o campanie agresivă de promovare, fără ambiții comerciale declarate. 

Un astfel de film e recentul Hit Man, proiectat în premieră la Festivalul de la Veneția anul trecut, – și lansat azi (7 mai) pe Netflix –, unul dintre cele mai bune în nișa lui dintre cele care ajung la public în 2024 și un exemplu pertinent pentru ce poate să facă diferit, pe o rețetă știută în avans, Linklater.

Richard Linklater nu mai e, din niciun punct de vedere, la 63 de ani, un talent nou. E însă – și asta se vede în aproape toate filmele lui, inclusiv în Hit Man – un om care a îmbătrânit doar oficial. La 55 de ani, în 2016, a făcut filmul lui cel mai bun din anii recenți, Everybody Wants Some!!!, plasat în Texasul anilor ’80 și realizat cu imaturitatea senină și indecentă a unui regizor care ar putea avea nu mai mult de 30 de ani. Ce știe el mai bine decât alții e să găsească talente noi, să creeze staruri. Pe platou, la Everybody Wants Some!!!, Linklater i-a remarcat pe Glen Powell și pe Austin Amelio, protagonistul din Hit Man, respectiv antagonistul său din film, memorabil și excentric în rol. De la partea a doua a trilogiei care l-a făcut faimos internațional, Before Sunset (2004), Linklater a început să-și lucreze scenariile cu actorii care joacă în rolurile principale. Drept urmare, Hit Man, ca și alte filme ale lui Linklater de după 2000, e mai puțin un film care-i poate fi atribuit doar regizorului, ci și actorilor cu care alege să lucreze – în acest caz, lui Glen Powell, care nu doar joacă în film, ci e și menționat pe generic ca și co-scenarist, dar destul de probabil și protagonistei din film, interpretată de Adria Arjona. 

Hit Man e un film de gen, la intersecția improbabilă dintre un film noir aflat la limita autoparodiei și ceea ce americanii numesc screwball comedy. În Festivalul de la Veneția a fost proiectat în afara competiției, dar totuși cot la cot cu The Killer de David Fincher, un film a cărui mitologie a asasinului plătit o demistifică amiabil. E bazat pe un profil jurnalistic foarte bun al lui Skip Hollandsworth din 2001, publicat în Texas Monthly, ale cărui implicații sociologice sunt cel puțin interesante. După Hollandsworth și Gary Johnson, personajul articolului, asasinul plătit, așa cum apare și în nenumărate filme, e un mit amplificat literar și audiovizual. În realitate, cu excepția unor cazuri ce țin de mafie sau crimă organizată, el nu există. Ce crește însă, în perioade de instabilitate economică, e cererea pentru acest tip de servicii – cerere pe care cineva ca Gary Johnson, lucrând sub acoperire pentru poliția din Texas, se preface că o poate satisface, pentru a-i livra apoi justiției pe doritori. De la acest caz real e construit scenariul din Hit Man. Câteva din detaliile din articol persistă în film. Ca și Gary Johnson cel adevărat, protagonistul interpretat de Glen Powell e, în timpul liber, și profesor la o facultate locală, unde ține, printre altele, un curs de psihologie, e un om singuratic, are două pisici, numite cu ironie profesională Id și Ego, și e considerat, pentru a cita articolul, un Laurence Olivier al muncii sub acoperire, fiindcă îi place să apară în fața fiecărui potențial client sub tot felul de deghizări. Cum ar veni, deja Gary Johnson cel real juca sub acoperire felurite versiuni ale mitului cinematografic ale asasinului plătit, într-o buclă a vieții care copiază arta care nu copiază de fapt realitatea, pe care Linklater și Powell nu fac altceva decât s-o amplifice la modul comic.

Extrapolând de la realitate, Hit Man îl face pe Johnson să se îndrăgostească de una dintre clientele lui, Maddy, interpretată de Arjona. Pretinsul asasin n-o lasă pe Maddy să se incrimineze, apoi continuă să se întâlnească cu ea. Faptul jurnalistic a fost lăsată în urmă, iar filmul își continuă realitatea proprie după regulile genului. Ar fi un pas gratuit, dacă Linklater nu ar fi unul dintre regizorii care s-a specializat în a face filme cu un el și o ea – în registru ambiguu comico-dramatic în Before Sunrise, Before Sunset și Before Midnight, doar în registru dramatic în Tape – vorbind și flirtând de parcă ar fi la mijloc o chestiune de viață și de moarte. Ca film de gen, Hit Man e imediat lizibil, ușor de anticipat. În același timp, datorită faptului că-și lasă actorii să joace liberi, să probeze situațiile până când reacțiile se potrivesc, ca și cum n-ar fi vorba de un film de gen, scenele funcționează la limita credibilității cinefile în interiorul convenției, dar au coerență și naturalețe într-o zonă intermediară în care nu mai contează foarte mult că povestea e deja pe jumătate știută. Indiferenți la ce fel de film joacă, Powell și Arjona par exact unde trebuie să fie când discuția îi aduce din ce în ce mai aproape unul de altul, intimidant, logic, până când pielea aproape li se atinge.

Linklater nu e un regizor care să facă filme din care să îți aduci aminte cadre elaborate. E un regizor care, din fericire de foarte multe ori, se vede că n-a făcut o școală de film. Multe din filmele lui se sprijină, ca și acest Hit Man, pe dialoguri, atunci când nu au la bază (ca Slacker, ca Waking Life) o sumă de monologuri. Pentru un regizor căruia îi place atât de mult dialogul și monologul – cele din repertoriul ciudaților, al originalilor sau al singuraticilor –, scenele lui de dialog au rar ceva interesant din punct de vedere vizual. Am impresia că nici nu-i pasă foarte mult de asta. 

Pe platou, nu stă aproape niciodată lângă monitor, să discute cu directorul de imagine mișcări de cameră sau lucruri care țin de compoziție. Luate în amănunt, scenele lui de dialog funcționează după reguli vechi sau imprecise de-a dreptul. Când cineva vorbește, cadrul fixează personajul un pic înainte ca el sau ea să înceapă să vorbească. Din punct de vedere compozițional, personajul nu e prins de cameră nici central, nici în funcție de asimetria calculată a regulii treimilor. Mai degrabă, compozițiile lui Linklater par să funcționeze după reguli doar de regizor știute. E un soi de indiferență la cadrul frumos, la lumina expresivă, care i-ar putea fi reproșată dacă dialogurile pe care le scrie împreună cu actorii nu te-ar face destul de repede să uiți de look-ul filmului.

E foarte greu de spus care replică rămasă în film îi aparține lui Linklater și care a apărut la repetițiile cu actorii. Ce e mai sigur e că flirtul dintre personaje arată și se simte atât de natural, încât nu mai contează a cui e inteligența de moment din spatele unei scene. E adevărat că această metodă funcționează în filmele lui Linklater doar pentru personajele care au mai multe replici. Cele ocazionale, și în Hit Man, și în alte filme sunt acolo doar pentru a da contrast și ocazii de a se exprima personajelor principale. Iar acestea sunt cele mai ușor de uitat. În schimb, chiar dacă un personaj cum e cel al al polițistului ranchiunos interpretat de Amelio a mai apărut în filme în nenumărate versiuni, e nevoie de un regizor precum Linklater, de felul lui de a lucra cu actorii, pentru a-i da intensitatea comică, memorabilă, pe care acesta o are în Hit Man. E formula idiosincratică a lui Linklater, palpabilă în orice gen alege să lucreze. Ciudații și singuraticii lui Linklater, chiar dacă apar într-un context în care ar trebui să se simtă stânjeniți, în acest amestec de comedie și noir, au întotdeauna ceva uman, liber și antisistem în ei. Chiar dacă uiți pașii pe care-i fac pentru a respecta ritmul genului, nu uiți felul în care se mișcă și cum spun ce au de spus. Am o bănuială că, datorită viziunii umaniste a lui Linklater, a posibilităților de joc pe care aceasta le-o oferă și a felului în care a lucrat cu ei, nu e ultima dată când o să se audă lucruri foarte bune despre Glen Powell, Adria Arjona și Austin Amelio. 

Radu Toderici

Radu Toderici e critic de film și cercetător. E interesat în ultima vreme mai ales de istoria cinemaului românesc în perioada socialistă. Scrie critică de film și eseuri pentru revista literară Steaua, la care e și redactor. Predă la Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Crede că o viață bună include în rețeta ei o doză de un film și jumătate pe zi.