Adaptarea Netflix a Ghepardului, clasicul lui di Lampedusa, nu e nici pe departe o capodoperă tip baluri-și-baroc ca filmul lui Visconti din ‘63. Dar trebuie? Contează?

Primesc un mesaj în dimineața dificilă de după Oscaruri, de la Laura. Mă întreabă dacă vreau să-mi fac debutul la Films in Frame, cu serialul Ghepardul (Il Gattopardo) de la Netflix. De ce nu? Până la urmă n-ar fi primul debut pe care l-am făcut cu Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa.

Am citit prima dată cartea undeva prin liceu. Copia pe care am găsit-o (surprinzător de rapid) în biblioteca părinților cu ocazia textului ăsta are dată de publicare în 2003 și prețul în mii de lei. Mi-am făcut debutul cu Ghepardul pentru că a fost prima dată când am citit ceva din afara zonei mele de confort. Eram nebun de mic, citeam SF, Fantasy, clasici și literatură de scandal de la RealK al lui Dragoș Bucurenci (nu mi-a plăcut, am jurat că n-o să ajung să scriu vreodată așa) la On the Road al lui Jack Kerouac (mi-a plăcut, am jurat că așa o să scriu și eu când mă fac mare). Ghepardul nu intra la niciuna din categoriile de mai sus. Dumas nu era, SF nici atât, scandal nu avea, era un roman istoric destul de sec cu prinți și decădere și Garibaldi. M-au atras poveștile despre Giuseppe Tomasi di Lampedusa, auzisem că scrisese la Ghepard toată viața (lucru fals) și că era singurul său roman (lucru adevărat). N-aveam organul critic să analizez Ghepardul la 18 ani și, sincer, nu-s sigur că l-am dezvoltat încă. Dar era un roman sicilian despre transformare. Și eu, ca orice adolescent cu ascendent în cinefilie văzusem Nașul.

Câțiva ani mai târziu, prin facultate, eram deja cinefil cu acte (adică văzusem Citizen Kane și Kill Bill). Am vizionat clasicul lui Visconti cu niște prieteni și, bineînțeles, m-am lăudat la ei că am citit cartea. Nu era chiar debutul meu într-ale cinematografiei italiene dar nici departe nu eram. M-am plictisit la film dar mi-au plăcut scenele somptuoase de bal și bancurile cu iezuiți. Apoi am uitat de Ghepard, îmi mai aminteam de el doar când îl menționa cineva pe Visconti și-mi făceam matematica mentală, ca protagonistul, a marilor opere italiene trecute pe răboj.

Nu pot să zic că m-a surprins să aud că, iată, Netflix încearcă marea cu degetul, și prin cu degetul vreau să zic că investește extrem de mulți bani într-o miniserie bombastică. Asta pare să fie parte din noua direcție artistică a gigantului audiovizual – adaptări. Three Body Problem (2023), Anne of Green Gables (2017), Un veac de Singurătate (2024), curând The Electric State (2025) (să vedem dacă Netflix reușește să-i facă cinste lui Stalenhåg, Amazon n-a putut). Până și Decameronul (2024) a primit o adaptare stângace și vorbim aici doar de Netflix. Nu e ceva nou, bineînțeles, mai bine de jumate dintre serialele și filmele de pe platformele de streaming sunt adaptări, continuări, spin-off-uri sau remake-uri, e doar soarta să nimeresc pe subiect cu acest remake-adaptare a unui roman formativ pentru mine. Sincer, mă mir că nu s-a băgat încă Netflix la o adaptare prestige la Baltagul, poate trebuie să așteptăm Apple TV+ pentru asta.

Problemele la Ghepardul netflixizat sunt însă trei – una de natură estetică, una de natură  (să zicem) ideologică și una de natură filosofică. Toate trei probleme oarecum comune adaptărilor Netflix. O să le iau pe rând.

Din punct de vedere estetic e plat, plictisitor dar adesea frumos, în sensul rău al cuvântului. O să încerc să evit pe cât posibil comparațiile evidente cu clasicul lui Visconti dar unde filmul (1963) e bombastic, unitar vizual și impunător, serialul (2025) e o struțocămilă care împletește imagine de western, „film de epocă” a la Bridgerton și elemente de sex și dramă care au definit o bună parte din gândirea serialelor HBO din epoca de aur. Avem inclusiv acel blestem pișăciu, filtrul galben tras peste imagine care a ajuns să reprezinte sudul și căldura, păcatul pentru care Breaking Bad nu poate fi iertat vreodată, oricât de bun ar fi ca serial. Rezultatul e o imagine de best-of Netflix care-și ia inspirația de unde poate. Primul episod începe cu ululații siciliene care par scoase din Gladiator sau Dune, cadre de neo-western și bătăi napoleoniene de nivel Ridley Scott (în sensul rău). Ghepardul titular, principele di Salina, e mai mult Nucky Thompson, unde în carte e un fel de Nicușor Dan, mai interesat de comete și matematici decât de administrarea pământurilor. Iar tematica serialului, chiar dacă rămâne cea a transformării – „cei din urmă vor fi cei dintâi”, „ca lucrurile să se schimbe trebuie să rămână la fel” sunt două fațete centrale ale cărții și ale adaptării lui Visconti – e murdărită un pic cu sordid și dramatic. Ni se dau elemente de real, lucru binevenit dacă torni un Deadwood sau chiar melodramaticul 1923 dar nu știu cât de eficace dacă vrei să ilustrezi o dramă de familie din Risorgimento cu un puternic personaj central. Efectul e unul de subțiere a temei și diluare a construcției artistice – Ghepardul vrea să fie timpano ca la nonna acasă dar în același timp un smoothie modern și nutritiv. Și ca să bage un pic de nutriție estetică abuzează de banii Netflix și-ți arată diverse fațete ale Siciliei, în toată gloria sa – palate decrepite, stânci semețe, întinderi nesfârșite de dealuri dominate de piscuri îndepărtate, cadre din dronă! Nu mai vorbesc de cele două locații centrale – villa familiei de lângă Palermo și palazzo-ul din Donnafugata, sunt superbe și le vedem fiecare cotlon.

Ghepardul titular, principele di Salina, e mai mult Nucky Thompson, unde în carte e un fel de Nicușor Dan, mai interesat de comete și matematici decât de administrarea pământurilor. Iar tematica serialului, chiar dacă rămâne cea a transformării – „cei din urmă vor fi cei dintâi”, „ca lucrurile să se schimbe trebuie să rămână la fel” sunt două fațete centrale ale cărții și ale adaptării lui Visconti – e murdărită un pic cu sordid și dramatic.

Superbă e și distribuția, prea superbă, dacă mi se permite superlativul cel mai absolut. Ghepardul Netflix zici că e concursul de iPhone face, faza pe Italia. Deva Cassel, progenitura Monicăi Bellucci cu Vincent Cassel, ia tot ce-i mai bun de la ai săi părinți, dar pare la fel de nelalocul ei în Risorgimento ca-n Kamceatka, frumusețea ei e una de revistă de modă nu de țărână siciliană. Nici Kim Rossi Stuart nu e un ghepard satisfăcător, marșează mult pe carismă și sex appeal de silver fox unde Burt Lancaster era butucănos și bombastic, ca-n roman. Nu mai zic nimic de Tancrediul lui Saul Nanni care pare transferat de pe the Disney Channel, măcar Tancredi e un personaj tânăr și suav (să nu uităm că l-a jucat Delon), trebuie să arate ca un fotomodel. Dar poate ar fi ajutat un fotomodel sicilian? Aproape nimeni din serialul ăsta nu arată de parcă a coborât mai la sud de Bologna deși vorbim de o dramă eminamente siciliană. OK, hai să zicem că înțeleg când e vorba de nobilimea noastră centrală, care se împerechea prin toată Europa. Dar Angelica Devăi Cassel, cu a sa frumusețe aproape nenaturală, pare că a vizitat Sicilia doar la White Lotus deși personajul său e mai neaoș ca don Corleone. În sudul Italiei nu-s actori? S-au dedicat toți Mafiei și arancinilor?

Aici cred că putem trece în temuta critică ideologică. Ghepardul Netflix încearcă să fie o adaptare mai sordidă, care să reprezinte mai cinstit epoca de bal și balamuc care e Risorgimento-ul italian, dar în același timp să fie sexy pentru un public contemporan și nu foarte interesat de minuțiozitățile cărții. Ce vor să facă showrunnerii e Bridgerton cu față umană, Downton Abbey dar cu oleacă de șmen, The Crown care fute. Problema e că Bridgerton știe că e ridicol și marșează pe asta iar Downton Abbey are acel element social downstairs care să contrasteze melodramei upstairs. The Crown e un elogiu de epocă recentă, unul care merge pe vârfuri pe lângă probleme încă dureroase din istoricul familiei regale britanice. Dar Ghepardul? O adaptare liberă după un roman greu de adaptat și deja canonizat de unul dintre cineaștii de vază ai țării zici că și-ar permite să facă niscaiva valuri, mai ales când virează spre sordid sicilian. Spre cinstea sa, o face, oarecum. Romanul e în mare un monolog interior de bărbat privilegiat care vede că the times they are a-changing, mintea sa matematică anticipează decăderea ca un Muad’dib sicilian deși știe că e depășit de situație. Serialul ne dă un personaj uns cu toate alifiile, un fel de don Corleone cu titlu nobiliar care simte că-i atacat pe toate flancurile și ripostează nobil, pe șmenuri sudiste, înainte să sucombe dezamăgirii. Ne construiește o întreagă lume cu parveniți, compradori și povești de succes pe fundalul acelei decăderi, extinde niște elemente subdezvoltate ale romanului într-o luptă de clasă: aristocrația decadentă versus burghezia hrăpăreață. Democrația parvenitului versus noblesse oblige. Ăștia-s downstairs-ul, săracii îmbogățiți, cei din urmă care vor să fie cei dintâi cu orice preț. Însă pentru a face asta sacrifică parte din tematicile centrale, anume cea istorică și cea a decadenței. Decadența ne e pusă față-n față cu ascensiunea acestei noi caste – din sfârșitul Ghepardului se nasc o mie de șacali și din asta își construiește seria Netflix o mare parte din tensiune. Ce-a vrut să zică poetul? Să ne temem de bogătanii care pun mâna pe putere politică? Să ne uităm cu nostalgie spre cei mânați de nobile idealuri, acum apuse? Pare că toată critica de clasă, surprinzător de bine dezvoltată (de sus în jos dar, totuși, existentă) în cartea lui di Lampedusa e aici redusă la „mafioții sunt răi”. Cam facil.

Din sfârșitul Ghepardului se nasc o mie de șacali și din asta își construiește seria Netflix o mare parte din tensiune. Ce-a vrut să zică poetul? Să ne temem de bogătanii care pun mâna pe putere politică? Să ne uităm cu nostalgie spre cei mânați de nobile idealuri, acum apuse? Pare că toată critica de clasă, surprinzător de bine dezvoltată în cartea lui di Lampedusa e aici redusă la „mafioții sunt răi”.

Mai interesant dar și mai dezamăgitor e felul în care tratează personajele feminine. În carte ele nu există, în filmul lui Visconti sunt (sincer) elemente de decor, în miniserie… există și sunt dezvoltate corespunzător dar per total, cam degeaba. Concetta (Benedetta Porcaroli) există ca ființă umană complex și corect definită, aș merge până a o numi protagonista secundară, iar Deva Cassel nu o fi Claudia Cardinale dar știe să domine ecranul. Problema e că, pentru mare parte din film Concetta pare să fie acolo ca să umple timpul, să aibă ceva de făcut până la ascensiunea ei finală, iar Angelica Devei Cassel e acolo ca să fie obiectul atracției Ghepardului don Fabrizio și obiectul invidiei Concettei. Mai există un plan secundar, cu amanta Ghepardului dar nici acela nu duce nicăieri. Pare că întreaga existență a personajelor feminine și a construcțiilor narative din jurul lor în această miniserie de șase ore este ca să nu zică cineva că nu există. Am băgat femei, suntem il wokismo!

Așa că întreb, care e filozofia din spatele acestui nou Ghepard? Înțeleg că adaptăm o carte veche și obosită pentru o nouă generație, una care vrea gloss, șmecherie, mafioțeală nu nas pe sus Bourbon, înțeleg că răsturnăm această așteptare și construim un Bourbon cu nasul pe sus dar cu doze modice de șmecherie și mafioțeală la bord, dar în ce scop? Conflictul principal de neevitat al cărții e între vechi și nou, între noblesse oblige și schimbările aduse de timpul care nu mai vrea să stea în loc. „Gheparzi, șacali, oi, cu toții ne credem talpa țării” ca să parafrazez cartea/filmul/miniseria. Visconti a adaptat scene cu acuratețe obsesivă, până la elemente de reprezentare artistică (prima apariție a lui Tancredi din film, reflectat în oglinda de ras nu e artificiu ci citat vizual). Ghepardul Netflix dezvoltă dincolo de constrângerile textului, dar pare că dezvoltă ca să umple șase ore. Vedem prea puțin din tranziția dinspre elite aristocratice spre burghezi unși cu toate alifiile, prea puțin din mafioțelile anunțate cu mare fast și afectații de western pe la început. Dincolo de câteva maici și o înmormântare religia e ca și inexistentă unde romanul începe cu o rugăciune (Visconti plusează, cu o scenă întreagă) și dedică o parte din opt filozofelilor preotului familiei față de bogați și de săraci. Serialul încearcă să amestece de toate în tot, să facă o dramă de familie, de război, de încurcături amoroase, de gen și poate chiar de clasă. Per total, în ciuda acompaniamentului simfonic, iese nu răget de savană ci un mieunat cam leșinat.

Și totuși, chiar contează?

Da, ăsta-i debutul meu în această revistă de film și bănuiesc că dacă frecventați pe aici probabil ați văzut Ghepardul lui Visconti, o versiune care, dacă e să fim onești, a popularizat masiv o carte altfel destul de stufoasă și greoaie. Dar Netflix nu face content pentru Films in Frame ci pentru o plajă largă de consumatori. Ținta Ghepardului Netflix nu e cinefilul cu figuri ci câteva sute de milioane de oameni care literalmente pot să aleagă mai degrabă să se uite la un game show despre dacă ceva e sau nu e tort. Mai precis, ținta e lumea care se uită la The Crown sau Bridgerton, seriale medii ok, nu puriștii și kinosseurii. Contează dacă Ghepardul e un produs imperfect dacă, așa imperfect cum e, îi convinge pe niște oameni care altfel ar zice că Visconti e o marcă de țigări, să dea play? Chiar dacă o fac ca să vadă figura angelică a fii-sei lui Belluci și sunt expuși pe această cale la o poveste, subțiată, dar importantă a culturii italiene? 

Da, contează.

Pentru că Netflix poate. Streamingul poate. Deși e (poate) în nadir-ul său ca practici din industrie (detaliez în a doua parte din acest articol), când platformele de streaming lasă mână liberă creatorilor și nu-i freacă cu algoritmi, comitete și comiții se pot întâmpla minuni. Una dintre acele minuni se cheamă Ripley. Au detaliat mai iluștrii mei antemergători despre minunea anului 2024. Pentru minunea anului 2025 vă propun M – Il figlio del secolo, trebuie doar să așteptăm să binevoiască Sky să-l aducă și în România. Au mai existat miracole: Andor, P’tit Quinquin, Dark și cam unul din două seriale sau miniserii Apple TV+ la care nu se uită nimeni pentru că nimeni nu se uită la Apple TV+. Producțiile TV de pe streaming pot fi excelente, trebuie doar să fie tratate cu respect și grijă de platforme, nu considerate furaje. 

Ghepardul nu e chiar furaj, e eminamente OK, merge, un produs al vremii și al practicilor din industrie. Dar la câți bani s-au băgat în el, e păcat că produsul final nu e ceva mai nobil.

Ghepardul e disponibil pe Netflix.

Dragoș Costache

Absolvent de științe politice cu ascendent în sociologie. Scrie, citește și se uită la filme și seriale. Uneori scrie despre cum citește și se uită la filme și seriale.