Frunze căzătoare – Speranța moare ultima

6 decembrie, 2023

Speranța moare ultima. Iată una dintre mantrele cinemaului – mantră a poveștilor sale, mai ales în filmele epocii de aur a Hollywood-ului, mantră a celor care, în ciuda deznădejdii pe care-o poate provoca privirea de ansamblu, continuă să spere că arta va triumfa în fața detritusului comercial, iar că triumful va fi cel al umanismului și nu cel al cinismului. Or, miracolul s-a petrecut în acest an, în competiția de la Cannes, unde, în anul filmelor-mamut, finlandezul Aki Kaurismäki a venit cu un film mic (optzeci de minute), discret, însă mai plin de viață decât vasta majoritate a celor din acest an – și care a fost recompensat cu Marele Premiu al Juriului.

Premisa filmului – ce pare a relua firul faimoasei sale trilogii a proletariatului (1986-1990): Shadows in Paradise, Ariel și The Match Factory Girl, primul și ultimul dintre acestea având influențe semnificative asupra acestui nou titlu – este înșelător de simplă. Avem, pe de o parte, viața Ansei (Alma Pöysti), o femeie care își pierde slujba dintr-un supermarket după ce-și însușește un sendviș pe care ar fi trebuit să-l arunce în tomberonul cu produse expirate. Pe de alta, o avem pe cea a lui Holappa (Jussi Vatanen), un mecanic tânăr care are probleme mari cu băutura. Iar viața va găsi căile de-ai aduce laolaltă pe acești doi muncitori tăcuți, întrucâtva resemnați (ori chiar deprimați) și profund alienați de munca lor.

Alma Pöysti, în Frunze căzătoare (2022).

Kaurismäki a fost dintotdeauna un autor al preciziei, una atât formală, cât și tematică. În ce privește pe cea dintâi, trebuie spus că finlandezul pare să gândească compoziția tuturor cadrelor sale pornind de la lumină: modul în care aceasta îi permite să se joace cu umbrele (puțini cineaști, printre care Pedro Costa, mânuiesc așa de bine tehnica chiaroscuro), ori felul în care culoarea luminii influențează cromatica – de la albul ascuțit, sterilizant al interioarelor industriale sau a iluminatului stradal, la căldura soarelui și-a becurilor de apartament –, rezultând imagini cu o alură atemporală în ciuda conținutului lor puternic contemporan. Dar să nu vorbim despre el ca despre un pictor – crucial este și modul în Kaurismäki gândește duratele cadrelor sale (mai ales fiindcă puține dintre filmele sale au peste o oră și jumătate), care ghidează desfășurarea acestei povești despre două destine mărunte, urmărindu-le cu stăruința unei priviri ce adesea se aseamănă celei firești, ce prinde în zborul ei atât mundanul, cât și transcendentalul.

Și ce frumos se împletesc detaliile aparent desenate pe margine, ale căror linii ajung de fapt să traseze conturul întregului: cum conținutul unui buzunar de pe-o jachetă de piele ponosită și trotuarul din fața unui cinematograf ajung să se atragă inexorabil, cum atrocitatea îndepărtată-dar-nu-chiar a invaziei Ucrainei (puține filme apărute în ultimul an sunt mai categorice în condamnarea ei) se traduce în dorința inepuizabilă de-a trăi, cum iubirea față de cinema (de la Jarmusch la Visconti, de la McCarey la Bresson) devine iubirea necondiționată, fără rezerve, față de semeni. Frunze căzătoare (Fallen Leaves) este un manifest umanist – balsam pentru exploatarea și ennui-ul modernității, pentru angoasanta incertitudine a iubirii într-o asemenea lume, pentru o nostalgie adesea necritică și depolitiza(n)tă.

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de