Frankenstein — Oedipustein

12 noiembrie, 2025

Cinemaul are spectrele sale, personaje iconice, care se cer reanimate la intervale regulate, ca și când le-ar fi frică de a se pierde în malaxorul cultural. Fie că e aroganță sau omagiu, este oare justificată înverșunarea de care cineaștii dau dovadă când readuc în prim-plan aceste povești arhicunoscute, peticite pe alocuri ca să se plieze viziunii proprii sau peisajului social contemporan? La aproape un an de la lansarea lui Nosferatu (2024), un film destul de insipid comparativ cu restul filmografiei lui Robert Eggers, primim un remake al altei povești din conștiința neo-folclorului global. De data aceasta, Guillermo del Toro este cel supus scrutinului și comparațiilor cu toate ecranizările lui Frankenstein din 1910 încoace. Și sunt multe variații pe temă, de la animația lui Tim Burton despre câinele Sparky readus la viață în Frankenweenie (2012), până la comedia horror despre autonomia corpului femeii, Frankenhooker (1990).

Visul lui del Toro a fost să aducă la viață propriul său Frankenstein, iar această legătură precoce cu materialul sursă dă întregului demers un paternalism mai stringent decât găsim de-a lungul filmografiei sale, dar și inovarea substanțială pe care o aduce în acest remake. Să nu uităm că del Toro nu a fost dintotdeauna doar „tatăl” filmelor sale, ci el este și „fiul” influențelor din copilărie și adolescență. Un loc de căpătâi îl ocupă cartea publicată în 1818 de Mary Shelley, Frankenstein sau Prometeul modern, față de care rămâne fidel într-o mai mare măsură decât majoritatea predecesorilor săi. Singura concesie majoră pe care o face este deplasarea temporală cu jumătate de secol mai târziu, probabil o justificare pragmatică pentru a se folosi de abundența decorului și a costumelor specifice epocii victoriene. Lacunele narative ale filmului cu același nume din anul 1931, regizat de James Whale, acel film ce l-a fixat pe Boris Karloff ca imaginea monstrului în conștiința colectivă, sunt tratate exhaustiv în această ultimă versiune, cu speranța de a reda dimensiunea morală a personajelor.

Copilăria lui Victor Frankenstein (Oscar Isaac) este povestită la persoana întâi: vânat de propria creatură dincolo de cercul Arctic, Frankenstein, găsește refugiu pe un vas danez blocat în gheață și își încredințează secretele căpitanului navei. Încadrat de un soare diafan și de o masivă vilă gotică, flashback-ul vieții lui Victor are aceleași coordonate precum celelalte versiuni populare. El este fiul cel mare al doctorului Frankenstein, chirurg faimos și tată exigent, și al unei baronese cu o mare avere, față de care tânărul Victor (Christian Convery) este foarte atașat. Natura filmului de a explicita fiecare aspect posibil nu lasă loc vreunei interpretări din partea audienței. Complexul oedipian al lui Victor este aruncat în față de mai multe ori și de scenariu, dar și de alegerea distribuției. Mia Goth joacă atât rolul mamei lui Victor, dar și pe cel al viitorului interes romantic al fraților Frankenstein, Elizabeth Harlander. Mama lui Victor moare în timp ce îl naște pe fratele lui, William. Ulterior, acesta devine preferatul tatălui, iar fratele mai mare este aruncat într-o singurătate alinată doar de studiul medicinei. Alimentat de dorință de răzbunare și viziuni religioase, Victor își setează ca scop al vieții învingerea morții.

Întregul proces de cercetare, inclusiv experimentele eșuate, sunt detaliate cu o meticulozitate obsesivă; de la prototipuri incipiente, până la alegerea compoziției metalice a echipamentelor laboratorului, totul e „documentat” extensiv. Iar imaginea notorie a Creaturii în momentul în care intră în ființare face ca scena învierii să rezoneze cu scena răstignirii biblice. Creatura (Jacob Elordi) intră în lume cu inocența care precede păcatul originar, dar și cu conștiința adormită. Iar Creatorul, dezamăgit de lipsa de inteligență nativă a creației sale, nu depune eforturi substanțiale în a-l ajuta să devină om – încăpățânarea lui îl reduce la un fel de versiune rea a savantului din Poor Things (2023), aflat într-o poziție similară. Apariția punctuală a Îngerului Întunecat, înconjurat de flăcări, ca inspirație malefico-divină în parcursul lui Victor, îl transfigurează într-un agent suprauman autoproclamat și neînțeles, iar Isaac pășește într-un teritoriu interpretativ la limita dintre mad scientist extravagant și trimis al lui Dumnezeu, care de fapt este doar definiția unui god complex (e un rol familiar pentru Isaac, care interpretase deja o variantă tech-bro a acestui god complex în Ex Machina, unde creatura este un humanoid AI). Deși aduce o perspectivă eliberatoare de mania agitată a savantului, Elizabeth Harlander, un personaj înzestrată cu inteligență și compas moral, ajunge să fie închistată în rolul de mamă a răniților, fără o contribuție reală la parcursul filmului.

Grija paternă față de obiectul filmic devine evidentă prin decorul maximalist detaliat și grandios. De parcă simpla existență a acestui decor ar fi fost deja îndeajuns ca să distragă atenția de la acțiune, fiecare scenă din cele 152 de minute de runtime e filmată din multiple unghiuri, cu camere ce nu pot sta locului. Dorința de imersiune, cu aceste camere montate pe stabilizatoarele Steadicam, acordă mai multă atenție scenografiei decât mizanscenei.

Dinamica vânător/vânat este inversată în cea de-a doua jumătate a filmului. Creatura, față în față cu creatorul său, își evocă, prin flashback, parcursul dobândirii conștiinței și intelectului. Inversarea se produce și la nivelul estetic, printr-o întoarcere la simplitate, departe de goticul pompos. Aflată pe cont propriu, Creatura dă peste un cătun izolat, unde dezvoltă o relație de atașament față de figura paternă a unui bătrân orb, care îl ajută să își chestioneze originile incerte. Conștient de alteritatea sa, pornește în căutarea creatorului cu speranța că va reuși să-i aline soarta, fără să știe că nici Victor nu îl privește altfel decât restul lumii.

La rândul său un creator, del Toro vrea ca acest film să fie un magnum opus, dar aduce pe ecran o Creatură audiovizuală, cusută din bucățele de gore și basm, sânge siropos de dramă familială cu trăsături de spiritualitate și complex oedipian. Adaptarea lui Guillermo del Toro este un cumul de motive provenite din toate celelalte filme ale sale, dar asta nu înseamnă că suma părților este fundamental superioară.

Frankenstein poate fi vizionat pe Netflix.