Fixeur, lantul abuzurilor, de Mihai Fulger
Continuăm seria „cronici de film” cu un material al criticului de film Mihai Fulger, despre Fixeur, cel mai recent lungmetraj al lui Adrian Sitaru.
Al cincilea lungmetraj de cinema al lui Adrian Sitaru, coproducţia româno-franceză Fixeur (premieră mondială: Festivalul Internaţional de Film de la Toronto 2016; premiera naţională: 27 ianuarie 2017), este primul la care regizorul nu semnează şi scenariul. Dar asta nu înseamnă că, pentru spectatorii familiarizaţi cu creaţiile anterioare ale cineastului român, Fixeur ar putea părea, mai puţin decât celelalte, un film de Adrian Sitaru. Dimpotrivă: atât la nivelul dezvoltării tematice, cât şi la cel al căutării stilistice, este un film care poartă, cât se poate de evident, amprenta lui Sitaru.
Fixeur ne readuce în memorie Artă, scurtmetrajul regizorului-scenarist din 2014, care ridică explicit problema morală a abuzului în cinema: în ce context sau în ce măsură este justificată utilizarea, în numele artei cinematografice, a unor actori neprofesionişti, mai ales minori, care sunt puşi să interpreteze roluri ce s-ar putea dovedi traumatizante pentru ei? Fixeur pune sub semnul întrebării, înainte de toate, problema abuzului în mass-media. Dar cineastul nu se opreşte aici. După cum foarte bine observă criticul Ancuţa Proca în cronica sa din „Dilema veche”, în comparaţie cu Artă, „Sitaru merge şi mai departe, arătând în noul său film că rezultatul acestui proces artistic e totodată un produs (în cazul reportajului – un produs vandabil pentru jurnalismul străin, iar al filmului, vorbit jumătate în română, jumătate în franceză, pentru piaţa sa – festivalurile), ceea ce face demersul şi mai chestionabil”. Reţinem, aşadar, că Artă şi Fixeur prezintă o latură autoreflexivă (mai pregnantă, fără doar și poate, în cazul scurtmetrajului), fiind ambele (şi) filme despre cinema.
Sunt necesare, cred, câteva informaţii privind geneza celor două proiecte cinematografice ale lui Sitaru. Scenariul lungmetrajului le aparţine soţilor Claudia şi Adrian Silişteanu, fiind inspirat de experienţa de fixeur (intermediator/mediator între o echipă de jurnalişti străini şi oamenii locului), de la începutul mileniului, a ultimului (de profesie operator de imagine, mai nou cu inițiative regizorale remarcabile, şi, totodată, vechi colaborator al lui Sitaru, încă din anii facultății, şi director de imagine, uneori în colaborare, al tuturor lungmetrajelor acestuia). Cât despre ideea scurtmetrajului, ea este strâns legată de filmul analizat aici, după cum mărturiseşte Sitaru însuşi într-un material de presă: „Artă s-a născut din discuţiile avute în timpul dezvoltării scenariului de lungmetraj Fixeur, despre o minoră traficată sexual. Gândul că va trebui să căutăm o fată de 14 ani pentru acest rol ne-a făcut să analizăm mult mai atent ce înseamnă abuz şi cât de uşor putem deveni abuzatori în numele cauzelor drepte, în numele jurnalismului de calitate sau al artei”.
În Fixeur, premisele narative sunt expuse clar pe ecran, la fel ca în mai toate filmele regizorului. Protagonistul, Radu (interpretat de Tudor Aaron Istodor, în cel mai bun rol al carierei sale cinematografice de până acum), este un tânăr cu aspirații jurnalistice, care lucrează deocamdată ca stagiar la biroul bucureştean al agenţiei France-Press (AFP), unde se ocupă mai mult cu traducerea ştirilor, şi, atunci când job-ul i-o permite, ca fixeur pentru reporterii francezi veniţi în România în căutare de subiecte fierbinţi. El trăieşte împreună cu Carmen (Andreea Vasile), jurnalistă de succes și mamă a unui băiat (Matei, interpretat de Cristian Ilinca – excelent găsit şi condus, ca toţi copiii-actori din filmele lui Sitaru) cu un alt bărbat, dar pe care Radu l-a adoptat şi îl instruieşte pentru a avea rezultate mai bune la concursurile de înot. În relaţiile sale cu mama şi fiul, protagonistul manifestă un vizibil complex de inferioritate (întărit de faptul că, din ce suntem încurajaţi să înţelegem din unele frânturi de dialog, Carmen i-a aranjat lui Radu atât stagiul la AFP, cât şi primele angajamente ca fixeur), pe care bărbatul încearcă să şi-l soluţioneze prin intermediul copilului.
Atunci când două minore sunt repatriate din Franţa, unde fuseseră obligate să activeze ca lucrătoare sexuale, şi acceptă să depună mărturie împotriva capilor şi clienţilor rețelei de prostituţie infantile din care făcuseră parte, Radu întrevede o exclusivitate ce i-ar putea aduce nu doar bani, ci şi accederea în lumea bună a presei. Cum şefului său de la AFP îi este refuzat un interviu cu una dintre cele două victime, Anca (Diana Spătărescu, marea revelaţie a filmului), iar Carmen, căreia boss-ul îi încredinţează subiectul, întâmpină, la rândul ei, dificultăţi în a ajunge la Ancuţa, protejată de un ONG ortodox însărcinat cu reabilitarea minorilor scoşi din circuitul traficului cu fiinţe umane, Radu îl sună pe Axel (Mehdi Nebbou), un reporter de televiziune francez şi un pasionat vânător de senzaţional, cu care mai lucrase anterior, şi îl convinge să vină împreună cu el la Bistriţa, pentru a filma un material cu mare potenţial. Radu, Axel şi cameramanul Serge (Nicolas Wanczycki) depăşesc toate obstacolele, graţie în princial abilităţilor fixeur-ului, şi filmează interviul cu minora forţată să se prostitueze. Însă protagonistul trece printr-o profundă criză etică (aşa cum se întâmplă cu majoritatea eroilor filmelor Noului Cinema Românesc, de la Cristi Puiu încoace), realizând că metodele sale de a-şi atinge scopul nu diferă prea mult de cele ale proxenetului denunţat de Ancuţa. Altfel spus, se pare că abuzurile împotriva unor fiinţe precum tânăra ardeleancă, predispusă la rolul de victimă, se vor perpetua la infinit, indiferent de justificările, mai mult sau mai puţin nobile, pe care bărbaţii abuzivi le vor da demersurilor lor, mai mult sau mai puţin legitime.
Cel mai pătrunzător şi stimulant dintre lungmetrajele de până acum ale lui Adrian Sitaru, după cum au remarcat şi alţi critici (Andrei Gorzo, de pildă, îl etichetează, în „Vatra”, drept „cel mai solid şi mai incisiv dintre filmele lui”), Fixeur ne ridică în faţă, cu onestitatea asumată specifică regizorului (descifrabilă, din punct de vedere stilistic, mai ales în finalul secvenţei-climax a interviului), o oglindă a cărei imagine va fi greu de acceptat de către mulţi. Tocmai de aceea, asemenea filme sunt providenţiale.
Nume film
Fixeur
Regizor/ Scenarist
Adrian Sitaru
Actori
Tudor Istodor, Mehdi Nebbou, Diana Spatarescu
Țară de producție
Romania, Franta
An
2016
Distribuit de
Domestic Film

Critic de film de vreo două decenii, membru în Uniunea Cineaștilor din România (Asociația Criticilor și Filmologilor), Federația Internațională a Criticilor de Film (FIPRESCI), Federația Criticilor de Film din Europa și Zona Mediteranei (FEDEORA) și Academia Europeană de Film (EFA). Redactor al revistei trimestriale Film încă de la primul său număr, din 2013, și colaborator al săptămânalului Observator cultural din 2005. Colaborator al mai multor festivaluri de film din România. După opt ani de activitate în Arhiva Națională de Filme, este în prezent cercetător științific în cadrul Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu” (Academia Română).