Daniel Kwan și Daniel Scheinert („the Daniels”) sunt printre marii povestitori ai timpurilor noastre, așa cum au dovedit prin probabil cea mai provocatoare, spectaculoasă, flamboaiantă propunere cinematografică de anul trecut, Everything Everywhere All at Once (care intră în cinematografele din România începând cu 10 februarie).

Pare că cei doi își propun ca, într-un film de două ore și 19 minute, să obțină într-adevăr totul în același timp. Și nu sunt departe de acest obiectiv, căci în acest lungmetraj care conține în el potențial pentru un serial de mai multe sezoane, avem aproape toate genurile cinematografice imaginabile,  pe care nu ți le-ai fi imaginat funcționând armonios comedie romantică, dramă psihologică, science-fiction, animație, super-eroi, acțiune etc.          

Premiile Oscar 2023: Everything Everywhere All at Once este favorit, cu 11 nominalizări 

În acest sens, ceea ce au realizat the Daniels este o  parodie/pastișă postmodernă în cel mai înalt sens al cuvântului. Deși senzația de lejeritate, de neluare în serios predomină, la o analiză mai atentă se observă că nimic nu este la întâmplare  în acest carusel de emoții și acțiuni, iar toate micro-poveștile și micro-universurile duc la o construcție multistratificată a unei meta-narațiuni, copleșitoare prin logica impecabilă a înlănțuirii planurilor, prin nivelul introspectiv al plonjării în interioritatea personajelor și, mai ales, prin capacitatea de a ține în echilibru aceste două direcții de concepție a filmului. 

Nimic din ceea ce setează filmul în primele minute ca plan al acțiunii nu anticipează halucinanta călătorie în timp și spațiu pe care ne-o propun cineaștii. Evelyn Wang, o imigrantă chineză în Statele Unite, deține o spălătorie împreună cu soțul ei, Waymond, și, ca în fiecare an, trebuie să se ocupe de actualizarea datelor pentru Fisc. Relația cu fiica ei, Joy, este tensionată, fiindu-i greu să accepte că aceasta are o iubită, Becky. Vizita la Fisc, unde trebuie să trateze cu dificila agentă Deirdre (Jaime Lee Curtis), creează cadrul pentru portalul care o va arunca pe Evelyn în multiple universuri, misiunea ei fiind să restabilească echilibrul în spuma cosmică a existenței pusă în pericol de Jobu Tupaki, o variantă a lui Joy cu superputeri, despre care se știe doar că răspândește haosul.  

În vizita la Fisc, soțul ei Waymond, dar nu cel din acest plan, ci din  Alpha, primul univers care a luat contact cu celelalte, o anunță că ea este singura capabilă să se lupte cu Jobu Tupaki. El îi spune că în Universul Alpha, Evelyn a fost o femeie de geniu și a găsit dovezi ale existenței altor universuri, precum și o formă de legătură între conștiința ei și cele ale altor versiuni ale ei, accesându-le amintirile, emoțiile, dar și abilitățile extraordinare. 

O poveste înduioșătoare despre nevoia de acceptare

Asemenea lui Evelyn, spectatorul este absorbit într-o cursă halucinantă prin universuri posibile, în care scopul eroinei este să remedieze relația fie cu fiica ei, fie cu  soțul sau cu alt partener (de pildă, într-unul dintre universuri partenera ei de viață este chiar Deirdre). Deși Evelyn de acum este cea mai nereușită  variantă a ei, așa cum îi spune Alpha Waymond, ea demonstrează că, indiferent unde ne duce viața, cu toții avem în noi forța de a ne recâștiga puterea de a iubi, de a-l accepta pe celălalt, de a ne accepta pe noi.      

Un super-erou nu trebuie să stăpânească tehnici de luptă, ci curajul de a accepta că nu ești de neiubit și că abia când rămânem singuri devenim inutili.

Filmul oferă, pentru personajele principale, niște partituri complexe, provocatoare, pe care actorii le-au îndeplinit exemplar, iar nominalizările lor la Oscar sunt bine-meritate. Michelle Yeoh face un tur de forță sărind din tipologie în tipologie cu naturalețe și abilitate, de la o Evelyn care practică artele marțiale (domeniu în care Yoeh este calificată) la una care pășește pe covorul roșu. La fel de versatili și de multifațetați sunt și Stephanie Hsu (Joy) și Ke Huy Quan (Waymond) în călătoria lor prin multivers, iar Jamie Lee Curtis este remarcabilă în  cele două instanțe opuse în care apare: agenta de la Fisc, răutăcioasă și arogantă, de un umor irezistibil, și iubita lui Evelyn într-un univers paralel, povestea construită acolo fiind unul dintre momentele cele mai emoționante și intense din întreg filmul. 

Dincolo de ritmul alert, umorul inteligent, subtilitățile de construcție a relațiilor dintre personaje, emoția care este motorul tuturor acțiunilor acestora, filmul este și un deliciu pentru cinefili, care dialoghează  intertextual cu alte producții de referință din istoria cinematografiei, de la Matrix și A Space Odyssey la Ratatouille și In The Mood For Love.      

Everything Everywhere All at Once reușește să creeze una dintre cele mai înduioșătoare și sensibile povești despre nevoia de acceptare și de iubire, arătând că putem fi singuri propriii noștri eroi (sau anti-eroi) și că atunci când pierdem conexiunea reală cu persoana pe care o iubim cel mai mult, întreg universul pare a se destrăma.     

Jean-François Lyotard spunea că societatea modernă și-a pierdut încrederea în meta-narațiune, dar filmul celor doi regizori reușește să creeze o macro-istorie impresionantă, pornind de la micro-universurile personajelor principale. Cumva, tocmai povestea extrem de realistă, dramele de familie prin care trec o mamă și o fiică creează premisele pentru o poveste cu super-eroi. Evident, o poveste în răspăr față de criteriile clasice ale genului, pentru că în Everything Everywhere All at Once călătoriile intergalactice ale supereroilor au ca scop nu salvarea universului, ci readucerea echilibrului într-o familie în care s-a pierdut comunicarea reală și în care traumele transgeneraționale riscă să perpetueze un climat toxic. De asemenea, supereroii, așa cum îi știm din tradiția filmelor de gen, sunt, aici, oameni simpli, fără nici o abilitate extraordinară, cu excepția capacității lor de a-și asuma greșelile și de a încerca să restabilească o conexiune umană autentică. Iar în timpurile noastre, acest aspect poate fi privit drept o superputere.

Silvia Dumitrache

Critic de teatru la revista „Observator cultural” din 2008, consultant artistic la Teatrul Nottara din București. Îi place să cunoască teatrul din cât mai multe perspective, astfel că, pe lângă critică, a făcut PR pentru Festivalul Undercloud și asistență de regie la două spectacole ale lui Chris Simion. Este pasionată de fotografie și îi place mult limba spaniolă.