Joe Sabia și-a căpătat cele cinci minute de faimă online în 2007, când, ca angajat al HBOlab, o divizie experimentală a HBO, a montat Seven Minute Sopranos, un fan edit care rezuma primele șase sezoane ale The Sopranos în doar șapte minute. Fan edit care a fost încărcat pe YouTube fără acordul prealabil al HBO – adică, repet, angajatorul lui Sabia – și care s-a viralizat rapid. Câțiva ani mai târziu, Sabia a lansat pentru Vogue formatul de interviu video la foc automat care l-a consacrat: 73 Questions. Într-unul dintre episoade, Sabia l-a intervievat chiar pe Roger Federer, la ediția din 2019 a turneului de la Wimbledon. Episodul respectiv a fost filmat la începutul turneului pe care Federer urma să-l piardă, într-o finală remarcabilă, împotriva lui Novak Đoković. A fost, de altfel, ultima finală de Grand Slam a lui Federer, al cărui sfârșit de carieră, care începea să se anunțe încă de pe atunci, avea să fie unul mocnit, marcat de accidentări și operații. 

Când, în 2022, Federer a luat decizia să se retragă din tenisul profesionist, și-a amintit de interviul cu Sabia și l-a cooptat să-i filmeze ultimele momente din tenis – mesajul de adio către fani, dar și niște interviuri și varii episoade filmate observațional, despre care Federer susține că, inițial, nu au fost menite să fie văzute de public. E greu de crezut că, în economia în care contentul dictează totul, aceste materiale ar fi putut vreodată rămâne cu adevărat îngropate într-o sală plușată de proiecție din vreo vilă din Elveția a familiei Federer. Cert este că, la un moment dat, Federer s-a lăsat convins să împărtășească materialele cu fanii. Astfel a fost adus în proiect, probabil și ca să-i ofere oarecare credibilitate, Asif Kapadia, care a dovedit de-a lungul carierei o abilitate reală în lucrul cu arhivele, stând departe de standardul format talking heads în filmele sale despre Amy Winehouse, Ayrton Senna și Diego Maradona. 

Sigur, există o diferență evidentă: Kapadia a regizat documentarele respective la ani întregi după ce Winehouse și Senna muriseră; cât despre Maradona, el a murit în anul de după premiera filmului care-i purta numele și nu mai juca deja de peste două decenii. Nu e cazul lui Roger. Dar cheia de citire a filmului o oferă chiar agentul lui Federer undeva în film, atunci când reamintește faimosul clișeu: Se spune că sportivii mor de două ori. (Prima dată, evident, la retragere.) Ce vom vedea deci în Twelve Final Days este un prim priveghi de o oră și jumătate, dar la timpul prezent și din perspectiva lui Federer.

Trebuie spus: faptul că răposatul este chiar Roger Federer ajută filmul. Se pot scrie multe despre rolul pe care l-au jucat carisma și stilul lui Roger în transformarea sa într-o celebritate mondială. Iar filmul, ca orice hagiografie veritabilă, nu arată nimic ce ar putea să știrbească din această aură. (Deși, bineînțeles, Roger nu a arătat doar așa cum îl amintește filmul: ca un tânăr moșier la diferite vârste, coborât parcă din Alpii Sunetului muzicii, cu racheta într-un braț și un pulover alb de lână pe celălalt. Ci și așa.) Dar inteligența lui Roger e evidentă, iar unele dintre cele mai interesante momente ale filmului sunt acelea în care îl vedem pe Federer-omul raportându-se la Federer-persona. Precum cadrul în care, într-o mașină, îi spune unui prieten că se gândește că fanii și-ar dori să-l vadă plângând la meciul de retragere, pentru că știu de câte ori a făcut-o deja în public.

Unele dintre cele mai interesante momente ale filmului sunt acelea în care îl vedem pe Federer-omul raportându-se la Federer-persona. Precum cadrul în care, într-o mașină, îi spune unui prieten că se gândește că fanii și-ar dori să-l vadă plângând la meciul de retragere, pentru că știu de câte ori a făcut-o deja în public.

Din păcate, însă, filmul nu e un soi de Federer on Federer. Sunt totuși destul de puține aceste episoade, în care conștiința de sine a lui Federer răzbate tridimensional, dincolo de constructele formatului, și începe să creioneze ceva ce ar putea arăta ca un portret. În schimb, portretul lui Federer ne este livrat la cheie, agățat și bătut deja în cuie. Iar, ca spectator, atunci când o a enșpea voce începe iar să-i cânte elogiile lui Federer, ce auzi în schimb sunt fix acele bătăi de ciocan.

Totuși, bineînțeles, nu chiar toate aceste elogii sună la fel. Momentul talking head al Mirkăi, soția lui Federer, este real emoționant, cu atât mai mult cu cât Mirka a fost mereu un personaj eluziv și distant cu presa. Intensitatea legăturii dintre ea și Roger devine limpede în doar câteva minute, atunci când i se sparge vocea vorbind despre cum îi va fi dor să îl vadă pe Roger jucând tenis, pentru că o face atât de grațios. Iar John McEnroe este și el memorabil, atunci când, în stilul caracteristic, nu se sfiește să-l compare pe Federer, cel mai frumos jucător pe care l-a văzut jucând vreodată, cu balerinul Mihail Barîșnikov. Dar asta ridică la fileu o întrebare: auzim de atâtea ori cât de grațios juca Roger; de ce nu o vedem, de fapt, niciodată?

În 2006, scriitorul american David Foster Wallace, care, ca junior, fusese un jucător bunicel de tenis în circuitul regional din Vestul mijlociu, scria despre Federer: Frumusețea unui sportiv de top e aproape imposibil de descris direct. Sau de evocat. […] Mai degrabă trebuie să te apropii oblic de aspectul estetic, să vorbești despre el pe ocolite sau – cum a făcut Toma de Aquino cu propriul lui subiect inefabil – să încerci să-l definești prin raportare la ceea ce nu este. În primul și în primul rând, nu este televizabil. Cel puțin nu în întregime. Tenisul de la televizor are avantajele lui, însă aceste avantaje au dezavantaje, iar cel mai mare dintre ele este o anumită iluzie a intimității. Reluările cu încetinitorul, prim-planurile și graficele îi privilegiază într-o asemenea măsură pe privitori, încât nici măcar nu ne dăm seama cât de mult se pierde în transmisiune.¹

Ce vedem în film, după ce îl auzim din off pe McEnroe comparându-l pe Federer cu Barîșnikov, este un montaj de reluări cu încetinitorul și în timp real, preluate din transmisiuni TV. În fiecare dintre ele, îl vedem doar pe Roger, niciodată ce se întâmplă dincolo de fileu. Roger încordându-se. Roger servind. Roger întinzându-se după o minge dificilă. Roger plutind în aer, în imponderabilitate. Nimic din astea, însă, nu ne face să înțelegem frumusețea jocului său. Iar dacă filmul este un priveghi pentru cariera sa de jucător, atunci probabil că ăsta ar fi trebuit să fie lucrul cu care să rămânem din el.

La care se poate răspunde ușor: poate că nu asta și-au propus regizorii. Dar marea problemă e că, în Twelve Final Days, această iluzie a intimității de care scria Wallace nu se rezumă doar la cadrele de arhivă TV, în care suntem, în aparență, atât de aproape, încât nu realizăm cât de departe ne aflăm, de fapt, de subiect. Ci e definitorie pentru întregul film: tot ce vedem este o iluzie extinsă a intimității. Chiar și momentele home video cu Federer șchiopătând, accidentat, prin casă. Chiar și momentele din vestiar, în care Federer și colegii săi bârfesc, mai în glumă, mai în serios, alți jucători din circuit. Chiar și momentele care expun măruntaiele mașinăriei de PR a lui Federer, de la conversațiile cu Anna Wintour până la calibrările milimetrice ale secundei postării pe rețelele sociale. Iar ce vedem dincolo de cortină, în interiorul acestei mașinării, este doar ceea ce ne permite tot ea să vedem. Cine știe ce-o fi rămas cu adevărat îngropat în sala aia de proiecție din Elveția.

¹Eseul Federer Both Flesh and Not a fost publicat pentru prima dată în 2006, în revista online Play a The New York Times, sub numele de Federer as Religious Experience. Fragmentul este redat în traducerea lui Radu Paraschivescu din volumul Teoria corzilor (ed. Pilot Books).

Federer: Twelve Final Days e disponibil pe Prime Video.

Codrin Vasile

A studiat regia la UNATC, unde a scris articole pentru Film Menu și o licență despre filmografia timpurie a lui D.A. Pennebaker. Îl preocupă fotografia analog și video art. Speră la o ediție Criterion a Shrek 2. Face filme.