Fantome ale unei inimi pline și-ale deșertăciunii care va să vie

4 Noiembrie 2022

I see Phantoms of Hatred and of the Heart’s Fullness and of the Coming Emptiness

W. B. Yeats, Meditations In Time Of Civil War

 

(Văd fantome ale urii și-ale inimii pline și-ale deșertăciunii care va să vie

 

  1. În zare, la celălalt țărm, la țărmul „mare”, se văd focuri ale Războiului Civil, dar locuitorii de pe Inisherin, o insulă izolată din vestul Irlandei, își văd de neînsemnătatea propriei lor existențe. Conflictul major, cel istoric, e umbrit de cel individual, de o prietenie care se destramă subit și fără nicio aparentă explicație.

 

La 14 ani după In Bruges (2008), Martin McDonagh îi reunește pe Brendan Gleeson și pe Colin Farrell într-un alt duo memorabil, acum drept proaspăt foști cei mai buni prieteni, după ce Colm (Gleeson) decide dintr-o dată că nu vrea să mai aibă nimic de-a face cu Pádraic (Farrell). Pentru acesta din urmă faptul nu are niciun sens; doar ce ieri își luaseră liniștiți berea în birtul satului, așa cum au făcut-o la aceeași oră, în fiecare zi, de un milion de ori. A greșit el cu ceva? Răspunsul e un tulburător și sec nu. Într-un absurd tipic pentru McDonagh, Colm pur și simplu s-a hotărât că nu îl mai place. Atât. The Banshees of Inisherin începe cu un sfârșit.

Colin Farrell în The Banshees of Inisherin

La insistențele perspicace ale lui Siobhan (Kerry Condon), sora mămoasă și mai citită a lui Pádraic, la rândul său consternată de despărțirea abruptă dintre cei doi, Colm mărturisește că și-a dat seama că prietenul său e mult prea plictisitor, mult prea „mărginit” pentru el. Dar motivul mai profund al bărbatului ține, de fapt, de el însuși. Decizia lui Colm ascunde disperarea tacită care mătură întreaga insulă, acea depresie impregnată în fibra unui loc neprimitor în care niciodată nu se întâmplă nimic, un loc complăcut în propriul derizoriu. Colm aspiră la mai mult, dar, în mod aparte, ca violonist talentat, pare cuprins de oroarea de a nu fi lăsat ceva în urmă. Arta e unul dintre lucrurile pentru care merită să trăiești, de Mozart ne-amintim cu toții, îi explică el într-un final lui Pádraic, amenințându-l că își va tăia degetele de la mâna cu care cântă la vioară dacă nu îl lasă în pace să se dedice acestui lucru. În „mărginirea” sa benevolentă Pádraic refuză totuși să accepte pierderea unui prieten sau, mai degrabă, pierderea unicului său prieten în afara surorii și animalelor sale. Amicul mai simplu e el însuși măcinat de propria oroare – aceea de a nu rămâne singur. 

The Banshees of Inisherin pune în scenă un studiu absurd și scăldat în umor negru al microcosmosurilor rurale care se coagulează în jurul unui singur bar al satului și în care toată lumea știe totul despre toată lumea. În ciuda curcubeului cu care se deschide filmul și în ciuda frumuseții stâncoase și ravisante a Insulelor Aran, dincolo de fațada politeții comunitare, Inisherin e o societate neprimitoare, profund patriarhală și intolerantă, care își bate copiii după uși închise și îi terorizează pe cei mai slabi, lipsită atât de sufletul cultural pe care îl caută Colm sau Siobhan, cât și de cel al unei minime înțelegeri reciproce pe care îl caută Pádraic. În Inisherin mocnește o violență ascunsă, dar care, inevitabil, contaminează pe toți din jurul său, inclusiv despărțirea dintre cei doi – care culminează cu o brutalitate gratuită, irațională, dar caricaturală, așa cum regizorul practică și In Bruges.

McDonagh cade totuși în multe truisme despre provincialism și despre locuri din care trebuie să fugi ca să te salvezi de la o viață seacă, lăsând scenariul să se intrevadă pe alocuri drept tezist și previzibil. Mizanscena unui loc izolat, pitoresc, dar vast și pustiu, e deranjantă acolo unde The Banshees of Inisherin se vrea vădit o dramă de idei, tonul teatral al filmului ajutând per total la satiră, dar insistând pentru prea multă vigilență. Băbuța spectrală care prevestește viitorul vine, așadar, cam gros și cam didactic să contureze o dimensiune mitică a spațiului, punând cuvântul alegorie mult prea indiscret în mintea spectatorului. Metafora nu e foarte subtilă nici acolo unde replicile despre absurditatea separării bruște dintre doi prieteni care au petrecut atât de mult timp împreună îndeamnă la o cheie de citire în care însăși natura Războiului Civil care se desfășoară în depărtare e una stranie și ilogică. Chiar și așa, în ciuda unei hiperbolizări pastorale a ruralități iralndeze, McDonagh nu se hazardează în a lansa fățiș alte considerații despre conflict sau despre identitatea irlandeză și revine ca punct central la durerea și disperarea conflictului individual.

Brendan Gleeson si Colin Farrell in The Banshees of Inisherin

Ce ridică apoteotic filmul sunt calitățile de dialoghist caustic ale lui McDonagh, puse în valoare de focuri de replici acide și precise, livrate încruntat și cu umor sec de personaje jucate aproape catatonic, ca și cum și-au internalizat de mult exasperarea. Dar mai mult decât un ton general sarcastic care de unul singur și-ar fi pierdut devreme tăișul, în The Banshees of Inisherin e loc pentru multă tandrețe și umanitate, înlesnită de duo-ul Farrell-Gleeson. Farrell joacă cu multă ingenuitate un fermier prin excelență simplu (ușor exagerat ca arhetipul naivului), ignorantul fericit, mânat de bucurii cotidiene și de animalele din ograda sa, mai ales de afecțiunea inocentă pentru măgarul său, Jenny. O replică absolut răvășitoare, rostită de Farell cu o voce aproape spartă și cu sprâncenele brăzdate de o tristețe curată și profundă, despre cum istoria nu-și va aminti niciodată oamenii buni sau cu „bun simț” (people who are nice) e momentul de grație al filmului, moment perfect capabil să-i scuze oricare alte neajunsuri. Actorul Barry Keoghan contribuie la căldura neașteptată a filmului prin candoarea copilărească pe care o infuzează rolului de așa-zis prost al satului, Dominic – în egală măsură singurul suflet din comunitate care nu judecă și care se oferă bucuros să fie noul prieten al lui Pádraic. Ceva din biografia lui Brendan Gleeson ca muzician talentat induce mai departe filmului un sentiment auratic, actorul de altfel compunând el însuși piesele pentru vioară pe care personajul său le interpretează, inclusiv așa-zisul recviem pe care Colm se chinuie să-l scrie de-a lungul conflictului și pe care îl dedică prieteniei. Momentele cu Gleeson cântând, lăsate să curgă lung, oferă impresia unei combinații ciudate de stimă pentru actor și de frumusețe in-the-moment a muzicii, care transcende dimensiunea filmului.

„[…]That my intention is not satire but humaneness, an eagerness to understand more about sad man, frightened man…” („Intenția mea nu-i satira, ci aceea de a fi uman, e o dorință de a înțelege mai multe despre omul trist, despre omul speriat…”) spunea Patrick Kavanagh în niște versuri despre diferențele dintre viața la oraș și cea din Irlanda rurală. Dincolo de intențiile sale comice, Martin McDonagh privește către universalitatea disperării și a fricii de a fi singur. Nimic mai uman decât teribilul gând al mediocrității și o lume care e prea mică pentru tine. The Banshees of Inisherin se termină, în mod previzibil, cinic și cu nimeni fericit. Se termină cu un conflict și mai mare, ca o odă adusă inevitabilei deșertăciuni a existenței umane. Dar gândul cu care ne lasă Pádraic e reversul tragediei sale: poate neînsemnătatea aparentă a lumii în care trăim nu e complet tragică atâta timp cât ai un prieten lângă tine, fie el și doar un măgar (sic).



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

A absolvit regia la UNATC, unde urmează acum un masterat în Filmologie. Studiază în paralel și istoria artei. E în prezent redactor coordonator al FILM MENU și colaborează cu Acoperișul de Sticlă. Are o pasiune pentru cinema-ul japonez din anii 60-70 și pentru trupe recente de rock și post-punk irlandez. Ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.