Enfant terrible. Cinema Tussaud

16 Iunie 2022

Copilul teribil al lui Oskar Roehler nu va avea viață ușoară în România. Asemenea filme, gesturi publice de fetișism biografic, ca o predare de sine în mâinile unei legende, se îndreaptă în primul rând spre oamenii lor, împătimiții, complicii la fetiș, finii cunoscători ai poveștii care, precum șlagărul, devine mai valoroasă pe măsură ce se repetă invariabil. Iar Roehler i-a făcut biografia, una experimentală, tocmai lui R.W. Fassbinder, poate cel mai popular regizor nechemat al cinefiliei române. Să fi fost un film despre Bergman, Godard, Antonioni, Fellini, chiar Pasolini și altfel ar fi stat treaba. Însă agitatorul Noului Cinema German nu și-a găsit locul nici în Cinematecă, nici în cărțile de cinema ale locului, iar acele câteva proiecții, puneri în scenă, ba chiar și-o traducere ambițioasă n-au avut cum să dea sens carierei sale orbitoare, indecompozabiă în bucăți de sine stătătoare: cinema, teatru și rău. Totuși, spuneam cândva anul trecut, pe când cei de la Transilvania Film se anunțaseră deja drept distribuitori ai filmului, că-i nevoie de o simplă ocheadă pentru a găsi scurtătura Copilului teribil către publicul românesc – Radu Gabrea și al său Un bărbat ca Eva (1984), biopic RFGist făcut la cald după moartea cineastului german în urma unei supradoze (1982). În fine, fac tot acest tam-tam nu pentru Copilul teribil în sine, ci pentru cauza misionară pe care i-am atribuit-o fără drept de apel de când a ajuns pe ecranele noastre. 

Căci, fie cinefilia orișicum, demersul lui Roehler doar pare mai țanțoș decât altele. Știm că Fassbinder și-a trăit munca și muncit viața până când i-au devenit una și aceeași; nimic nou pentru un artist, chit că inimaginabila viteză cu care trecea dintr-un film într-altul dă ceva aparte bio-filmografiei sale, poate falsa impresie că, matematic vorbind, fiecare titlu ar fi despre cele patru, șase luni dinaintea premierei. Sigur, nici a trăi, nici a face filme nu se explică matematic, nimic nu e simplu, însă iluzia puterii asupra vieții și operei altuia ține strâns ceva din șarmul banal al nonsensurilor lumești. Roehler ne ghicește, cu atât mai mult cu cât tentația de a stăpâni prin anecdote factuale un personaj feroce precum Fassbinder nu-i tocmai mică. 

Spun asta deoarece Copilul teribil își propune un fel destul de extravagant de a atribui sens informațiilor, documentelor dimprejurul subiectului său: fără a uita cronologiile, interviurile și tot ce trebuie știut de dragul bunului simț al istoriei cinemaului, (re)povestirea se interesează mai ales de secretele publice ale unei astfel de cariere; și ce poate fi mai împărtășit, mai comun decât un film? Astfel, Roehler reia parte din viața lui Fassbinder folosindu-i, citându-i sistematic propriile momente de cinema, insuflând crezarea că, dincolo de actori, însărcinați cu a da formă, ecranul păstrează gesturi, gânduri, respirații numai ale regizorului. Frumos, chit că desuet: Roehler nu se jenează de romantism, iar figura lui Fassbinder, portretizată de volubilul Oliver Masucci, se prea poate să-l stârnească ceva mai mult decât ar fi cazul, căci nu-i vorba doar de un mai-mare al cinemaului, ci și de un individ otrăvit, cunoscut pentru bestialitatea cu care-și trata colaboratorii, îndeosebi amanții și-amantele. Iar filmul insistă pe asta, ca și cum fiecare episod prefesional dintre clipa apariției în teatru (1967) și ultimul prim-plan tras (1982) și-ar avea motorul telenovelist, cu cineva care moare, altcineva care se întoarce, iubiri intense, faimă, succes și bani, scârbă și faliment, în perfect acord cu aparența gravă, ușor trăsnită a acestei familii disfuncționale pe care propriul patriarh o consumă, victima supremă fiindu-i el însuși. Doar că privindu-l, filmul mă jenează, fiindcă invită la aprobarea tacită a unei cauzalități reprobabile – arta, nu-i așa?, cere sacrificiu uman, iar găselnița ludică viață-artă, filmografie ca biografie, deși inofensivă în aparență, ajunge la capătul drumului, și-așa scurt, grăbită de tentația naturalizării umane a geniului artistic ca gaură neagră. 

Dar să dăm evidențele uitării. Nu că asemenea luări de poziție n-ar avea drepturile și dreptățile lor, însă nu-i tipul de film care să se încheie odată început.

Așadar, Roehler vrea să vorbească despre Fassbinder în citate din Fassbinder, sugererând o formă mai pură a biografiei, așa cum Gertrude Stein a scris o falsă autobiografie a partenerei sale Alice B. Toklas sau cum Andrei Ujică i-a montat tot o autobiografie lui Nicolae Ceaușescu din infinitele apariții pe camerele altora. Doar că acestea două „se țin” cu atâta ușurință tocmai pentru că, deși lucrau cu subiecte fixe, finite, documentabile, umane, autorii au făcut puțin loc și speculației fanteziste, ceva ce lipsește Copilului teribil. Bunăoară, faptul că decorul îi e fățiș butaforic, cu pereți pictați și uși de carton, poate fi cu ușurință o dragă amintire a unui film precum Querelle (1982), însă asta nu-mi spune nimic, doar mărturisește o anume disperare de a arăta din nou și din nou paternitatea întregului demers. La fel, acea întrupare a morții într-un Grim Reaper, pe care cineastul-protagonist îl vede de două ori de-a lungul filmului, la fel ca secvențele de club BDSM luminate în neon, sunt printre multele momente de respirație liberă în care Roehler rămâne fără răsuflare, sufocând și mai mult un proiect neaerisit. 

Ce mi-a plăcut, ce a rămas cu mine din filmul lui Radu Gabrea ține tocmai de cum își duce reconstituirea prezenței lui Fassbinder în propria sensibilitate. S-o văd pe Eva Mattes în travesti, alergând ușor tâmp pe o câmpie și apoi spunând o rugăciune păgână, ceva despre făpturi hermafrodite, îmi pare infinit mai prețios decât aceste cinema Oulipo al constrăngerilor de sine, devenit cinema Tussaud, un muzeu al figurilor de ceară, sârguincios în încercarea ansamblului, însă conștient că e un copil din flori al reprezentării, că detaliul îi scapă. 

Despre Fassbinder se pot face sute de filme, într-atât de vie, dar mai ales abisală i-a fost viața. Însă dacă povestea-i mereu aceeași, cea a copilului teribil, atunci prefer oricând un film făcut de el decât vreunul despre el. Păcat că nu și-a documentat, filmat, înscenat autobiografia sadea; tare i-ar fi plăcut să o provoace la extrem. Ca să citez o replică din film, „altfel nu se întâmplă nimic”.

 

 



Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford. La Films in Frame se ocupă de rubrica lunară „Note de subsol”, care apare într-o zi de joi.