Umblă vorba că filmele despre mame și prime iubiri sunt apanajul regizorilor debutanți, prea cruzi ca să-și găsească inspirație în afara experienței de viață imediate și, it goes without saying, limitate. O butadă pentru care Durere și glorie,  cel mai recent film al lui Pedro Almodóvar (un regizor cu o carieră de aproape patru decenii în spate), constituie un emoționant și deopotrivă fermecător contrapunct – un film despre o mamă și moștenirea iubirii materne după moartea acesteia, un film despre o primă mare iubire sau despre urmele lăsate de renunțarea la aceasta în favoarea propriei supraviețuiri și, înainte de toate, un film despre trecut și confruntarea cu fragilitatea propriei persoane în fața timpului.

Salvador Mallo, alter-ego-ul din film (interpretat de unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Almodóvar, Antonio Banderas într-un rol magistral), e un regizor îmbătrânit și fragilizat de migrene și crize de sciatică paralizante din pricina cărora ajunge să trăiască într-o formă de recluziune autoimpusă, în flamboaiantul lui apartament din centrul Madridului (o replică, se pare, a apartamentului locuit de însuși Almodóvar, care alături de frizura și hainele purtate de Banderas, întăresc identificarea personajului cu regizorul).

Deprimat și prins într-un chinuitor blocaj creativ, Salvador se scufundă din ce în ce mai adânc în amintiri, regrete și neîmpliniri. Din aceste plonjări ale sale rezultă o revizitare a trecutului  de factură proustiană sub forma unui film în film din care vedem când și când pe ecran secvențe – spălatul rufelor la râu, în plină vară, pe ritmuri de flamenco alături de femeile din sat, descoperirea propriei înzestrări vocale în mijlocul corului școlii catolice sau lecțiile de citire date în soarele arzător al amiezii tânărului meșter care avea să trezească în copilul de atunci o neînțeleasă dorință febrilă.

Toate aceste fragmente, scăldate într-o lumină de culoare mierii, lasă să se întrevadă printre tăieturi tensiunile dintre valorile morale de sorginte religioasă care îi sunt împărtășite lui Salvador acasă și la școală și propriile lui înclinații și alegeri. Tensiuni care se răsfrâng de-a lungul anilor mai ales în relația cu o mamă care îl iubește necondiționat, dar moare profund dezamăgită de devenirea lui ca adult și ca bărbat (Nu ai fost un fiu bun, îi spune  la un moment dat Jacinta unui Salvador deja matur). Privite mai atent, mai mult decât amintiri aduse la viață, ceea ce vedem în aceste secvențe sunt reverii idealizate ale unui trecut în contrast cu prezentul definit de singurătate și boală. Jucată de Penelope Cruz, mama copilăriei devine o figură larger than life, o Liz Taylor (preferata unui Salvador de opt-nouă ani) a vieții lui, care își pierde strălucirea fascinantă în figura măruntă și încărunțită a Julietei Serrano, interpreta unei Jacinta ajunse la sfârșitul vieții.

Aceste plonjeuri în amintire sunt precipitate de întâlnirea cu Alberto (Asier Etxeandia), actorul principal al unuia dintre primele sale succese, datând din anii ’80, El Sabor. Neliniștit în legătură cu o proiecție de gală care se pregătește pentru a sărbători restaurarea filmului de către Cinemateca Spaniolă, Salvador îl vizitează pe nepusă masă pe Alberto, acum un actor semi-ratat, dependent de heroină, cu care nu a mai vorbit de la terminarea filmărilor.  În ciuda acestei lungi tăceri, între cei doi se instalează o oarecare intimitate domestică, în care nevoia de camaraderie a amândurora e dublată de înțepături mai mult sau mai puțin usturătoare din pricina disputelor nerezolvate din trecut. Chiar și așa, cei doi se agață unul de celălalt și se scot la limanul crizei creative reciproce,  printre fumuri de heroină și rememorări ale tinereții lor în Madridul anilor ’80 răvășit de o epidemie a adicției, căreia Alberto i s-a dedat, cu bune și cu rele, iar Salvador i-a supraviețuit renunțând la prima lui mare iubire (cea care va deveni subiectul unei piese de teatru nesemnate a lui Salvador și care îl va resuscita din punct de vedere artistic pe Alberto).

Dar adevăratul spectacol pe care Almodóvar îl creează în acest film nu e unul care ține de întorsături  de situația și salturi dramaturgice spectaculoase, ci o alchimie a construcției de personaj – Banderas sub îndrumarea lui îl joacă pe Salvador folosindu-se de gesturi microscopice, cu o grație care nu îl lasă niciodată să alunece în caricatural, deși oferă spectatorului suficiente momente de umor ca agonia prelungită care apasă personajul să nu îl copleșească și pe el.

Fragil, încorsetat în mișcări, dar în continuare surprinzător de fermecător, Salvador e adevăratul spectacol al filmului, iar căutarea lui a unei ieșiri din durere înapoi înspre glorie printre calmante, heroină, consulturi și radiografii prilejuiește momente care trec pe rând spectatorul prin melodramă, comedie, ba chiar și thriller (fie și pasager), toate la o intensitate mai redusă decât alte filme lui Almodóvar, la fix cât să nu alunece în kitsch, dar suficient pentru a constitui o operă autobiografică fidelă autorului atât în subiect, cât și în stil.

Și un film de sine stătător (deși în opera lui Almodóvar acesta îl plasează într-un triptic alături de alte două filme cvasi-autobiografice La Ley del deseo și La mala educación) de o senzualitate și emoție care reconfirmă că Almodóvar e încă un regizor în plină glorie, în ciuda eșecului care a fost Julieta, filmul său precedent.

Oana Ghera