Scriitorul, scenaristul, directorul de imagine, compozitorul și ocazionalul cronicar de film S. Craig Zahler debutează în regie, în 2015, cu Bone Tomahawk. În acest terifiant și original western horror, un grup de oameni (conduși de șeriful interpretat de Kurt Russell) pleacă în căutarea unei femei răpite de către un trib de indieni canibali. Toată această aventură a lor se transformă într-un carnagiu, unul care constituie un soi de punte între western-urile lui John Ford și horror-urile lui Eli Roth. Este o combinație stilistică, cel puțin îndrăzneață, între doi cineaști diferiți care n-au fost contemporani. De asemenea, e filmul cu care Zahler se remarcă imediat ca un regizor foarte interesant.  

Brawl in Cell Block 99 (2017), cel de-al doilea film al lui Zahler, e un prison film cu Vince Vaughn în rolul unui fost boxer falit și cu un mariaj aflat pe butuci, așa că își pierde răbdarea și face niște alegeri foarte proaste. Filmul devine treptat extrem de brutal – altfel, un salut către grindhouse-ul/midnight movie-ul de odinioară, dar reprezentat într-o manieră cât se poate de serioasă.  

Cel de-al treilea film al său, Dragged Across Concrete (care a trecut aproape neobservat prin cinematografele noastre acum câteva luni – mai exact în primăvară), e un adevărat ospăț pentru amatorii filmelor de acțiune, înarmați cu suficientă răbdare, deși Zahler știe cum să țină prins spectatorul, vreme de peste două ore și jumătate, de orice factură ar fi el. În acest masiv heist movie, detectivii Bret Ridgman (Mel Gibson) și Anthony Lurasetti (Vince Vaughn) ajung virali pe internet după o arestare necorespunzătoare. Așa ca sunt suspendați de șeful lor (Don Johnson) pentru o specificată perioadă de timp – prilej cu care Ridgman îi reîmprospătează memoria lui Lurasetti că dețin competențele și dreptul de a obține o compensație corespunzătoare. Prin urmare, în urma unui pont obținut prin intimidare de la un bijutier dubios, veteranul Ridgman îi propune  mai tânărului Lurasetti jefuirea unor viitori jefuitori ai unei bănci. Câteva conversații mai târziu – conversații care-i pun probleme existențiale mai tânărului și sofisticatului polițist –, cei doi vor deveni prădătorii unor prădători, în vremea unui jaf – asta până în momentul în care cineva îl va transforma în ceva mult mai rău.

Destul de multe voci critice (unele destul de importante) s-au grăbit să treacă și acest film prin filtrul tarantinesc. De fapt, e foarte la îndemână să semnalezi motive stilistice care fac strident cu ochiul  influentului cineast. Dar Zahler nu lucrează așa. De exemplu, cel mai recent film al lui Porumboiu, La Gomera, e, în felul lui, mai tributar filmelor lui Tarantino decât ar putea să fie vreodată Dragged Across Concrete. Zahler are aici un stil propriu de a întretăia destinele personajelor – nu face niște capitole din ele, unele care să simplifice, de pildă (sau cel puțin să încerce), cursul narațiunii urmărit de spectator. E drept că există câteva scene care trimit cu gândul la Rezervoir Dogs (o împușcătură accidentală declanșată de către o victimă a nefericitei împrejurări) sau la Jackie Brown (incidentul din dubiță dintre personajele interpretate de Samuel L. Jackson și Robert De Niro), dar, din nou, Zahler are o viziune originală asupra a ceea ce crezi c-ai mai văzut în astfel de circumstanțe narative. Chiar și în ciuda cuplului clasic de polițist-detectiv (separați de o considerabilă diferență de vârstă și de viziune asupra vieții pe care ei o duc), filmul găsește o altă modalitate de a „reproduce clișee”. El crează niște personaje-copertă, în jurul căruia construiește un cerc, unul care se diminuează constant; favorizează astfel o serie de paranteze narative, de o importanță majoră într-un registru de receptare familial-dramatic (cel mai elocvent exemplu îl joacă episodul cu angajata băncii, altminteri o victimă colaterală). O altă ajustare, de data asta introductiv-semnificativă capătă o pertinentă formă prin reîntoarcerea acasă din închisoare a lui Henry Johns (Tonny Kittles), care-și găsește mama devenită acum prostituată și fratele mai mic, cu dizabilități fizice, jucând, resemnat și voit-absent la ce se întâmplă în jurul lui, jocuri video retro. Disperat, Johns și prietenul său Biscuit (Michael Jay White) se alătură violentei echipe de jefuitori. În plus, Zahler taie cablurile oricărei borne muzicale. Spre deosebire de filmele lui Tarantino, Dragged Across Concrete face abstracție de la atât de celebratele playlist-uri favorite și de la atât de popularele încadraturi glossy. Optează – în schimb, și din fericire – pentru adâncimi de câmp și pentru foiala sonoră a detectivilor aflați aproape încontinuu într-un spațiu strâmt – în mașina din care monitorizează prada, dorm, mănâncă (uneori în timp real), iar zgomotele produse de Vince Vaughn în urma mișcărilor lui constante într-o geacă de piele care pare să nu-l cuprindă în totalitate, devine o parte semnificativă din sound design-ul filmului.

E un film care își înțelege literalmente titlul spre final, e necruțător cu personajele de care ai destulă vreme să te atașezi – e obiectiv și brutal deopotrivă. Surprizele vin din toate părțile pentru cei care se așteaptă la un banal și insistent Michael Mann (explozii, lume zbierând la auzul focurilor de arme automate, decoruri folosite în alte filme aruncate în aer… ). E incomparabil cu orice heist movie făcut înaintea lui, deși e foarte clar că trage cu ochiul mai degrabă la un Don Siegel sau un Jean-Pierre Melville decât – cum spuneam – la un Tarantino. Desigur, pentru cei familiarizați cu filmele precedente ale lui Zahler, nu o să vină ca un șoc, dar are destul de multe motive încât să dea complet peste cap personalitatea popularului Lethal Weapon.

În ceea ce mă privește, Dragged Across Concrete e unul dintre filmele anului. S. Craig Zahler e un cineast de urmărit pe viitor – e o voce proaspătă în sfera filmului de acțiune, e un revizionist. 

Sebastian M. Ceolca

Critic de film din 2008, cinefil – de la patru ani. Fost redactor la platforma culturală ART7 și fost programator al secțiunii lunare intitulată Sâmbăta Groazei, din cadrul programului Cinematecii Române. Scrie cronică de film și de festival pe unde se poate și pe unde este invitat. Iubește pisicile, ca majoritatea oamenilor, e ornitolog amator și preferă oricând un film horror bun din anii ’80 în detrimentul unei drame hollywoodiene multipremiate.