De la o vreme, MUBI propune abonaților o nouă secțiune de filme recente care investighează zone insolite ale cinemaului, fie că vorbim despre documentare lirico-antropologice (ca superbele Djamilia și L’héroïque lande), ori despre dramele unor protagoniști din zone marginale ale societății, puțin cunoscute (cum e brazilianul Arábia), Explorations continuă să adune titluri din ce în ce mai îndrăznețe. Ultimul este japonezul Domains, un experiment care se joacă cu percepția spectatorului și cu mecanismele cinemaului.

Merită dintru început precizat faptul că Domains (Natsuka Kusano, 2019) este o experiență care frizează atât limitele cinemaului, cât și pe cele ale unui performance dincolo de ecran. O poveste reală, care ar fi putut inspira o dramă anostă, e rezumată chiar de la început, dintr-un moment care ar putea foarte bine să joace rolul de prolog: într-o cameră decorată sumar, un procuror îi citește unei femei propria ei confesiune despre uciderea unui copil. Cei doi stau față în față la o masă simplă, înconjurați de pereți albi și de un geam prin care se întrevăd crengi de copaci. Tonul bărbatului e neutru, iar lectura documentului nu trezește niciunuia din interlocutori reacții deosebite.

La finalul acestui prolog, însă, se produce prima epifanie, de altfel improbabilă în toată această situație rigidă: Aki (Shibuya Asami) pune gestul uciderii pe seama unei forțe vagi, „ceva ca timpul”. Spusele ei se prelungesc și dincolo de acest moment, în recurența unui cântec fredonat în repetate rânduri, un fel de parolă mistică pentru intrarea într-un spațiu de joc, un joc infantil rememorat ulterior. Așa ajungem și la Nodoka (Kasajima Tomo), prietenă de copilărie a lui Aki și mama copilului ucis. Ulterior, filmul va urmări reconstituirea întâlnirilor dintre cele două (la un moment dat se alătură și soțul Nodokăi), câteva episoade dinaintea crimei, mizanscenate sumar: povestea e clădită din repetiții filmate și adăugate succesiv, ca un bulgăre de zăpadă care acumulează din ce în ce mai multe straturi.

Aici, joaca de-a metacinemaul pare să-și aibă rădăcinile în brechtianismul unor regizori demult consacrați (Jean-Marie Straub și Danielle Huillet sunt, probabil, referința principală), însă e reactualizată și adaptată la noul context. Suntem puși în dilemă de ceea ce vedem, cu toate că jocul pare natural, iar replicile și reacțiile personajelor – verosimile, întrucât aceste replici, în toată naturalețea lor, sunt citite și răscitite de pe niște file (după cum putem bănui, un scenariu). Efectul de distanțare nu mai vine aici din jocul neutru și fără nuanță al actorilor, ca în filmele lui Straub și Huillet, ci din opacizarea procesului de pregătire a jocului și a mizanscenei, din faptul că regizoarea ne livrează direct rețeta filmului, un fel de making of al making of-ului. Efect punctat, de altfel, și pe plan formal: repetarea unei „duble” e însoțită de probarea altui unghi de filmare, a unei încadraturi diferite și a unor mișcări de aparat diverse, de parcă directorul de imagine ar testa în permanență, chiar în timpul filmării, posibilitățile camerei. Tocmai această abordare ambiguă situează Domains undeva la mijloc între experimente similare din ultimii ani, ca recentul The Dreamed Ones / Die Geträumten (2016), al lui Ruth Beckermann, și Eternal Homecoming / Vechnoe vozvrashchenie (2012), ultimul film al Kirei Muratova.

Dacă filmul lui Beckermann zugrăvește o relație de douăzeci de ani prin lectura corespondenței dintre cei doi amorezi (poeții Paul Celan și Ingeborg Bachmann), discursul regizoarei japoneze se bazează tot pe lectură, tratată însă în alt registru. Povestea de iubire narată în The Dreamed Ones face subiectul filmului, dar nu e reconstituită nici prin mizanscenă, nici prin interpretarea actoricească. Discursul e esențial în ambele cazuri; interesul principal, cel puțin până la un punct, îl fac poveștile: dragostea tumultuoasă dintre cei doi poeți și crima aberantă care șochează pe toată lumea. În timp ce Ruth Beckermann alege un studio de înregistrare, Natsuka Kusano își aduce personajele într-un decor fără pretenții, niște încăperi moderne, anonime, unde povestea e citită și jucată – din nou și din nou – de către actori în papuci de casă. Și, așa cum poveștile din Eternal Homecoming sunt reluate în buclă de mai multe ori, Domains reia la rândul lui fragmentele de texte, schimbând ușor mizanscena și trecând la altă încadratură și alt personaj (totuși, spre deosebire de filmul Muratovei, actorii rămân aceiași de fiecare dată). Kira Muratova era interesată de versatilitatea cinemaului și de posibilitățile sale autoreflexive, de mecanismele care surprind privitorul atunci când sunt devoalate; filmul ei e meta prin însuși faptul că, la final, realizăm că ceea ce ni se derulează prin fața ochilor sunt probele de casting ale unor actori, filmate nu pentru noi-spectatorii-din-sala-de-cinema (decât în plan secundar), ci pentru niște spectatori din film – producătorul și un posibil sponsor. Similar, repetițiile din Domains nu mai par realizate pentru spectatorii externi, ci întru folosul echipei, care, intuim, pregătește acest film care ne intrigă (iluzia e spulberată, une fois de plus, prin apariția clachetei și prin vocea regizoarei, auzită din off).

Firește, riscul unui asemenea demers este înnămolirea într-o monotonie permanentă – atât în formă, cât și în dialog sau derularea acțiunii –, care ar putea pierde mulți spectatori pe parcurs. Însă unul din pariurile câștigate ale cineastei este luciditatea cu care rescrie regulile narațiunii clasice, cum își conferă sieși diverse derogări de la genul filmic și își duce filmul într-o zonă vagă, fără să-i știrbească puterea de evocare. Până la urmă, Natsuka Kusano își asumă faptul că pune la încercare anduranța privitorului, iar farmecul filmului poate sta chiar în asta, în neputința de a ne da seama dacă ne uităm la un documentar, o dramă sau un thriller.

Andreea Chiper

Studentă la UNATC, preselecționer la One World Romania și ocazional critic de film. Redactor al revistei Film Menu și colaborator al Acoperișului de sticlă & în curând licențiată în Alexandru Tatos.