Au trecut zece ani de când a apărut Boyhood (r. Richard Linklater). Filmul de ficțiune urmărea copilăria lui Mason (Ellar Coltrane), un băiat pe care îl vedeam crescând timp de 12 ani, de la 6 ani și până la intrarea în facultate. Numărul 12 a fost unul important pentru Linklater: pentru o perioadă, acesta chiar voia să numească filmul 12 Years. N-a mai făcut-o, dar, și-așa, Boyhood rămâne până în prezent „filmul ăla făcut în 12 ani”. (Și unul dintre cele mai frumoase filme făcute vreodată, dar asta-i altă discuție.)

Când Boyhood intra în cinemaurile maghiare, Bálint Révész și Dávid Mikulán, doi tineri cu un aparat de filmat și un skateboard, filmau deja de ceva timp la documentarul care avea să devină Kix. Își găsiseră și protagonistul: pe Sanyi, un băiat care la începutul filmărilor lor era cam de aceeași vârstă cu Mason și pe care aveau la rândul lor să îl filmeze timp de 12 ani. E greu de zis cât din asta e coincidență și cât e marketing, dar cert e că asemănarea  evidentă dintre cele două filme a fost exploatată cât s-a putut. Inclusiv în trailerul Kix, care pastișează fontul de tip copil-scriind-cu-creta-pe-asfalt al afișului lui Boyhood. Diferența e că primul text scris în acest font în trailerul lui Kix este 12 TOUGH YEARS.

Asemănările de suprafață se cam încheie odată cu acest tough. Sigur, mai multe dintre firele narative ale filmului lui Linklater porneau din lipsa constantă de bani a familiei monoparentale în care creștea Mason. Dar, așa cum vom vedea în Kix, problemele clasei mijlocii texane par niște alinturi prin comparație cu cele ale păturii de jos din Ungaria lui Viktor Orbán, în care protecția socială este un mit, iar legi proaspăt introduse ilegalizează persoanele fără adăpost. Cât despre protecția copilului, dacă, în Boyhood, mama lui Mason, jucată de Patricia Arquette, sesizează chiar ea protecția copilului la un moment dat, în Kix, așa ceva ar fi de neimaginat: protecția copilului este dușmanul.

Asta deși copiii nu sunt deloc alright. Cu Sanyi, frații și prietenii lui facem cunoștință foarte devreme în film, dar Kix nu începe cu ei, ci cu un scurt montaj în care regizorii își caută un subiect prin Budapesta. Este însă Budapesta neturistică cea pe care o vedem aici, o Budapesta care aduce foarte mult cu Bucureștiul (știa Michael ce știa): nu superbul oraș văzut dintr-un bird’s-eye view de dronă șerpuind peste Dunăre, ci orașul așa cum arată el de la nivelul asfaltului.

Acest skate’s-wheel view ne descoperă tot felul de personaje ale străzii, fiecare dintre ele putând la o adică merita un documentar al lor. Iar cei doi tineri regizori, spre meritul lor, știu și cum să se plaseze și cum să se raporteze la potențialii lor subiecți: e ceva foarte dezinvolt în felul lor de a filma și de a interacționa cu oamenii pe care îi au în fața aparatului de filmat.

Senzația este mereu una de echilibru: subiecții lor nu par niciodată că sunt expuși, iar regizorii nu sunt in on it – în acea postură tipică de făcut cu ochiul audienței în care se ajunge prea des în genul ăsta de documentare observaționale –, câștigând, astfel, foarte ușor încrederea personajelor lor.

Nu că ar fi neapărat greu să câștigi încrederea unor băieței cunoscuți din întâmplare pe stradă – or fi ei și niște șmecherași de cartier, dar sunt totuși la vârsta la care „vrei să fim prieteni?” e ceva perfect simplu și normal. Iar după ce Bálint și Dávid pun la bătaie câteva trickuri cu skate-ul și niște felii de pizza-șpagă, ajung foarte ușor să fie adoptați de cercul interior al lui Sanyi. Sigur, nu înainte ca Sanyi să se asigure că știu de glumă și să îi treacă printr-un rit de inițiere plin de miștouri, care va da tonul primei jumătăți a filmului.

Această primă parte e menținută sus de energia distructivă a băieților. Chiar și atunci când începem să îi vedem crescând, energia lor rămâne aceeași: dacă la început se manifestă bezmetic și are specificul unui sugar rush, pe parcursul următorilor ani, ea va căpăta treptat un anumit edge, atunci când pericolele străzii devin mai palpabile. În tot timpul ăsta însă, resursele și apetitul pentru belele ale lui Sanyi rămân interminabile. Filmul speculează înduioșarea instinctivă pe care ți-o dau niște puști care se revoltă împotriva bunei purtări, desenând pule pe asfalt, vandalizând clădiri sau doar luându-se la întreceri de înjurături de mamă. (Notez aici cu mândrie faptul că lirismul invectiv al preadolescentului român îl depășește pe cel al vecinilor noștri de peste Tisa: deși simpatice prin inventivitatea lor violentă, diss-urile lui Sanyi sunt totuși departe de precizia nemuritoarelor versuri din Urban Groove.) 

Dar Sanyi continuă să crească, familia sa se mărește și ea, iar toată energia asta distructivă pe care o vedem se normalizează treptat și se așază într-un soi de făgaș. Schimbările prin care trece Sanyi se întâmplă alert – cu totul, filmul are jumătate din durata lui Boyhood –, iar în spatele aparatului se întâmplă și acolo niște lucruri. Factura tehnică a imaginii se schimbă și ea, odată cu upgrade-urile echipamentului regizorilor: dacă la începutul filmului, acesta are ceva DIY-meșteșugăresc de Vine, până la final Kix va arăta ca orice alt documentar cumsecade. Până și artificiile vizuale pe care le inserează regizorii, altfel ușor de taxat ca niște brizbrizuri de studenți la film, capătă aici o altă valență.

Pentru că Kix este și filmul a doi regizori care cresc în paralel cu Sanyi: îi vedem în cadru ocazional, îi auzim din off des și îi intuim mereu acolo, în spatele aparatului de filmat. Iar deciziile lor regizorale se schimbă și ele odată cu vârsta. 

Aceste decizii regizorale, altminteri destul de sănătoase, sunt puse însă la încercare de Eveniment: punctul culminant al filmului, care îl întoarce pur și simplu cu susul în jos și care nu oferă cale de întoarcere. Nu o să îl dezvălui aici, dar, atunci când se întâmplă, e în același timp șocant, dar dă și o senzație de inevitabilitate. Cert e că nu era nevoie de el în Kix; într-un film de ficțiune, Evenimentul ar fi instant întâmpinat cu un „du-te, bă, de-aici”. În producția unui documentar cum e Kix însă, Evenimentul trebuie să li se fi părut celor doi regizori un soi de jackpot narativ – un jackpot cinic, poate, dar totuși un jackpot. Și, în orice caz, imposibil de ignorat. Dar asta vine la pachet și cu niște alegeri dificile pentru regizori: într-un film construit din mici răutăți, Evenimentul, cu al lui E mare, vine cu un rău de o dimensiune covârșitoare, a cărui miză îi copleșește întrucâtva pe Révész și Mikulán: spre final, Kix își pierde ceva din focus și din ascuțime. 

Dar apoi vine ultimul cadru al filmului, care ne reamintește cu forța unui pumn în stomac: trec anii, îmbătrânesc golanii.

„Kix”, câștigătorul competiției „What’s Up, Doc?” la TIFF.23, poate fi văzut duminică, 30 iunie, la ora 18, în cadrul Retrospectivei TIFF 2024 la București, la Cinema Elvire Popesco.

Codrin Vasile

A studiat regia la UNATC, unde a scris articole pentru Film Menu și o licență despre filmografia timpurie a lui D.A. Pennebaker. Îl preocupă fotografia analog și video art. Speră la o ediție Criterion a Shrek 2. Face filme.