Die my love – Distructiv, adjectiv
Primul cadru din Die my love e static, deși oferă iluzia că se micșorează pe măsură ce privești, ca și cum această casă s-ar înghite pe sine: straturi peste straturi de tapet floral agasant, angoasant, încărcat, aproape identic, ca o oglindă suprarealistă magrittiană, reprodusă la infinit. Acest spațiu abandonat (vandalizat de șobolani, dar în mod vizibil locuit odinioară de oameni) va fi casă pentru un cuplu despre care nu vom afla niciodată prea multe, decât că se mută aici, în mijlocul unei pustietăți, unde cel puțin o vreme va fi idilic și descătușant.
Poate cea mai interesantă alegere a regizoarei Lynne Ramsay e de a filma dintr-o suflare această etapă încărcată erotic, bubuitoare; un dans animalic între Grace (Jennifer Lawrence) și Jackson (Robert Pattinson), unde se adulmecă, se înfulecă, se ling, mai-mai că se înghit unul pe celălalt. Joaca de-a animalele (de-a câinii, de fapt) devine centrală pentru relația lor – chiar și când se ceartă, o fac cu lătrături, ghemuiți, turbați, împingându-se unul în altul. De la un punct, din acest tandem rămâne doar Grace, într-o stare auto-distructivă, clocotitoare, mereu cu mâna în pantaloni, frustrată de neputința lui Jackson de a mai coborî (literalmente) la nivelul ăsta de excitație primordială. Jackson părăsește jocul brusc, odată cu nașterea copilului lor, el și ea rămânând blocați pe frecvențe și intensități diferite.
Starea lui Grace vine în urma depresiei postpartum, în urma unor traume din copilărie, rodul alienării și singurătății. Cartea pe care e bazat filmul, romanul omonim al Arianei Harwicz, își aruncă protagonista într-o manieră similară, în miezul crizei, fără să știm exact unde s-a aprins fitilul. Comparația cu Jeanne Dielman…, în orice caz inexactă, e la nivel de revoltă: zilele lui Grace nu par să fie străbătute neapărat de firul repetiției și-a rutinei obsedante, liniare, ci de stridența liniștii. Orice moment de tihnă trebuie astupat cu gesturi hiperbolice, încărcate de zgomot: scuipă bere, mestecă gumă, sparge, trântește, fărâmă, țipă. Regăsesc, în personajul lui Lawrence, gesturile Genei Rowlands din A Woman Under the Influence (r. John Cassavetes, 1974): în grimase, scrâșnit din dinți, mâini neliniștite. Și le mai regăsesc și pe cele ale lui Amy Adams din Nightbitch (r. Marielle Heller, 2024), unde o mamă se transformă literalmente într-un câine, după ce începe să simtă că nu-și mai aparține. Noaptea, ca aici, ea-și îngăduie să străbată orizonturile, vânează, se descătușează, apoi se întoarce tihnită lângă fiul ei. Grace pleacă deseori pe câmp, unde are și un culcuș secret, unde se masturbează și-și închipuie că e ea însăși o felină care mișună prin iarbă (evocând imaginea notoriului tablou al lui Wyeth, Christina’s World) – în sălbăticia fizică și mentală unde-și vede câteodată admiratorul/observatorul, un motociclist enigmatic care-i dă târcoale din când în când. Bătăile din picior sunt îndreptate spre Jackson, dar și spre imposibilitatea de a mai accede la viața ei de dinainte – nimic din prezentul ei nu-i este cunoscut, familiar sau dezirabil. Cu toate astea, merită spus că Jackson e jucat cu multă empatie de Pattinson, într-o măsură în care nu poate fi blamat sau demonizat. E un individ care-și privește cu iubire soția, ba chiar cu disperare câteodată, neștiind în niciun caz cum să o înțeleagă. La fel e și soacra ei (Sissy Spacek, caldă și luminoasă, o prezență încântătoare), care, în ciuda propriilor sale pandalii (doarme cu pușca soțului, merge și vorbește în somn) caută s-o aline pe Grace de fiecare dată.
Lynne Ramsay practică un cinema al detaliilor poetice premonitorii, îți arată gesturi sau obiecte pe care le reții și cărora mai târziu le oferă sens.
În mod surprinzător, Ramsay rămâne fidelă cărții, în pofida imposibilității de a reda vizual gândurile-chibrit ale protagonistei sale; Ramsay scaldă bucla fantasmatică a nopților lui Grace într-un albastru sufocant, tenebros, din care se disting doar siluete. În zgomotul coioților și-a lighioanelor nopții, când Grace ține copilul treaz de plictiseală sau timoare. Unde diverge de carte, de fapt, e în augmentarea nebuniei. Dacă la Harwicz doar se sugerează o acțiune (sau, mai cu seamă, un fel de fantezie auto-distructivă), Ramsay îi dă frâu liber lui Lawrence să se desfășoare. Unde un cuțit are doar valoare simbolică (căldura unei raze de soare simțită în palmă), la Ramsay e cât se poate de palpabil, e un instrument cu care Grace se plimbă nonșalant, îi dă târcoale până și copilului. Ramsay transformă viața lui Grace într-o bubuială continuă, într-o vendetă împotriva sieși și a lumii – cu arme reale, ba un cuțit, ba o pușcă. În carte, scriitura lui Harwicz e mai pământeană, mai slobodă, plus că îi oferă protagonistei chiar un fel de relație cu vecinul motociclist, pe când la Ramsay lucrurile sunt întotdeauna neclare și destul de claustrante (există sau nu acest călăreț cu cască sau e rodul unor încrengături fantasmatice?)
Lynne Ramsay practică un cinema al detaliilor poetice premonitorii, îți arată gesturi sau obiecte pe care le reții și cărora mai târziu le oferă sens. Să luăm, de pildă, momentul în care Grace lovește ușor cu capul geamul în care se reflectă lumina amiezii, frunzele; mai târziu, tot ea va plonja cu viteză în el. Precizia cu care anticipează și construiește crizele lui Grace devine de la un punct mecanic-repetitivă, astfel încât spectatorul poate să intuiască ori de câte ori lucrurile o vor lua razna; lucrul ăsta nu mai lasă loc neapărat de surprize.
Nu spun că n-ar fi măiestrie în astfel de gimmick-uri, dar e o viață construită milimetric, prea în răspăr cu realitatea: o foarte sugestivă picătură de lapte care curge fix lângă una de cerneală, cut to cu imaginea cerului limpede, ticsit de stele. În definitiv, din acest excurs psihotico-poetic, care nu dă senzație decât de amețeală post-rollercoaster, nu rămâne nimic altceva decât scrum. Mai mult decât în oricare alt film al său, Ramsay avea nevoie de mai mult de niște secvențe dure și bombastice, de mai multă introspecție; nicicând nu simt că m-am apropiat de această lume, ci am privit din spatele unei suprafețe de protecție.
Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.
Nume film
Die My Love
Regizor/ Scenarist
Lynne Ramsay, Enda Walsh, Alice Birch
Actori
Jennifer Lawrence, Robert Pattinson, Sissy Spacek, Nick Nolte, LaKeith Stanfield
Țară de producție
Regatul Unit, SUA, Canada
An
2025
Distribuit de
Follow Art Distribution
Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.
