Dahomey – Regatul morților | Berlinale 74

28 februarie, 2024

Și dacă, totuși, ar putea începe un nou capitol în povestea de-colonială? Cu fler pentru imagini pline de sens, dar și cu o doză de grandoare, cineasta Mati Diop încearcă, prin Dahomey – Ursul de Aur la Berlinale –, să îi deseneze coordonatele.

Dahomey pornește de la un fapt (aproape) divers. Divers mai cu seamă pentru că se distinge de toată actualitatea în continuare inechitabilă, maniheistă și oarecum blocată a raporturilor dintre Franța și fostele sale posesiuni coloniale. Dar divers și din moment ce, prin aerul său aproape anodin, nu pare să încurajeze nașterea unei opere atât de vast politice precum Dahomey. E nevoie de un ochi de cineast pentru a descoperi, în actul de restituire din partea Franței, sub egida președintelui Macron, a 26 de exponate sustrase Beninului la final de secol XIX, un fel de metonimie pentru întreaga realitate postcolonială. Rezultă un film mai degrabă meditativ decât pur militant, incantatoriu în loc de strict didactic și – la cele nici 70 de minute ale sale – de o impresionantă capacitate de sinteză.

Așa se face că o statuetă care îl reprezintă pe Béhanzin, conducătorul Dahomey-ului (Beninul de azi) în 1890, când trupele franceze pornesc campania de colonizare, ajunge să trimită mult dincolo de patrimoniul cultural jefuit de imperialiști – până înspre chintesența raportului dintre subaltern și centrul lumii, care astăzi se vede chestionat la tot pasul. Filmul e mereu straniu: deși poartă toate însemnele documentarului – și chiar ale documentului procedural, care înregistrează un banal act de împachetare a pieselor de muzeu în burta unui avion –, această trecere dinspre Quai Branly, pe malul Senei, până în capitala Porto Novo pare să ascundă în ea puterile miraculoase ale culturilor strivite de bocancul european. Diop nu e niciodată arondată unui gen, unei direcții, unei inspirații; dimpotrivă – amestecă cele mai improbabile orientări, apte să arunce filmul pe orbita unei temporalități bruiate și să facă dintr-o figurină străveche de lemn un Megatron care dormitează.

În precedentul său Atlantique (2019), un film bine instalat pe teritoriul ficțiunii, cineasta făcea apel la o poveste cu zombi și fantome pentru a descrie condiția mai largă a unui continent abandonat de bărbați care sfârșesc pe fundul mării din vina Europei, a geopoliticii strâmbe, a destinului. Oblic și parcă prea cinefil, acel giumbușluc era mai curând ratat – căci el trimitea, în ultimă instanță, la filmul sec și frontal care ar fi trebuit să fie, amintind mereu că trucurile genurilor populare, în raport cu marile cauze politice, apar ca un compromis greu de înțeles. 

Dahomey
Dahomey (r. Mati Diop)

Aici, în schimb, amestecul de ficțiune și documentar își găsește justificarea în acele paliere ale realității – de la mit la animism – pe care observația pedestră nu le poate invoca de una singură. În fond, tranzitând de la cadre cu experți în halate care „recepționează” și descriu amănunțit și rece exponatele la un amfiteatru ticsit de studenți care dezbat această chestiune a înapoierii lor în Benin, și de la imagini cu mărunțișuri cu Turnul Eiffel luminând strident la macaralele care se ridică în înaltul orașului emergent, filmul se asigură că înscrie în fibra sa experiența sensibilă a africanității – una care evoluează fluid de la kitsch la identități suverane, și de la precaritate la boom economic. Nu atât o „radiografie”, cât o serie de fulguranțe aproape hipnotice, care desfac regulile uzuale de reprezentare a realităților sociale.

Filmul e cel mai bun atunci când privește aceste imagini decalat – când, în spatele prozaismului lor, lasă să se facă simțit un frison antic, o subterană compensatorie, care abia așteaptă să tulbure suprafața. Preocupată mai adânc ca oricine de moștenirea complicată a colonialismului, ca și de întrepătrunderile care, din politică și până la cinema, încă reunesc aceste două continente într-o îmbrățișare monstruoasă, Diop compune o planșă în care tineretul branșat al Africii și precariatul imigrației de culoare din Europa fac parte din aceeași mare îmbârligătură. E datoria cinemaului să aducă puțină claritate în această problemă.

Dahomey este un film bogat – dar bogăția sa, chiar și când aspiră să dezlănțuie puterile nevăzutului, e excesiv de intelectuală; sau, altminteri, insuficient de originală.

Neajunsul filmului ține de emfaza sa inevitabilă. Diop are tendința de a vedea simboluri primprejur ceva mai des decât ar fi cazul. Vizual, filmul gândește extrem de strategic: fiecare cadru e o piesă de puzzle absolut necesară: femeile suverane care urcă pe treptele unei instituții din capitala subsahariană; președintele care rostește un discurs; tinerii orchestrați în luări de poziție un pic prea frumos aranjate, care cuprind toate aspectele importante ale spiritului postcolonial, de la lingvistic la cultural.

Dahomey este un film bogat – dar bogăția sa, chiar și când aspiră să dezlănțuie puterile nevăzutului, e excesiv de intelectuală; sau, altminteri, insuficient de originală. S-ar putea ca voiceover-ul compus de Makenzy Orcel – prozator haitian consacrat anul trecut în Franța pentru magnum opus-ul său Une somme humaine – să facă din statueta lui Béhanzin o conștiință întemnițată de Occident; dar parcă am mai văzut procedeul. În fond, toată această țesătură se simte mult prea corect – chiar și în excentricitățile pe care le autorizează – pentru a nu părea academică, comod instalată în tradiția filmelor-eseu care amestecă voluptuos, dar și mașinal, lucrurile. Până și jungla – simbolizată frumos de câteva frunze stropite în noapte de un aspersor – are un sâmbure de déjà-vu.

De fapt, Diop nu mai e singură pe acest teren care transformă orice artefact anodin într-un portal către istoria dark a lumii; dimpotrivă, e aproape înghesuială. Există acum mai mulți artizani ai culturilor primitive, ancestrale, îngropate de discursurile dominante decât erau, să zicem, pe vremea acelui minunat Mille soleils (2013), semn că – de la Apichatpong Weerasethakul la Kiro Russo –, spațiul non-occidental a adoptat pe scară largă acest mod decalat de a privi cotidianul, cu scopul de a-i elibera puterile latente. Pe alocuri, Dahomey pare forțat – sau, din contră, prea facil-exotizant; în tot cazul, nelalocul lui pe acest teritoriu instabil al vizibilului în care se avântă. Cu toată falsa modestie a formatului, filmul nu poate ocoli până la capăt un sentiment pregnant de academism.

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Țară de producție