The Truth. Duminica în familie

23 Octombrie 2020

Un Palme d’Or vine cu avantajele și dezavantajele sale, iar asta este ceva ce regizorul japonez Hirokazu Kore-eda poate confirma. După parcursul festivalier al lui Shoplifters, Kore-eda a fost atacat în Japonia de o serie de critici care vedeau în filmul acestuia un conținut în esență antijaponez. Decizia lui Kore-eda de a refuza o distincție oferită de ministrul culturii, în condițiile în care filmul fusese bugetat parțial din fonduri guvernamentale, nu a făcut altceva decât să pună și mai multe paie pe foc [1]. Asta, pe de o parte. Pe de cealaltă parte, după un succes de răsunetul lui Shoplifters, Kore-eda a avut în fapt carte blanche să lucreze la aproape orice proiect îl interesa. Pentru un regizor cu un portofoliu atât de eterogen, alegerea lui Kore-eda a fost tipic de atipică: deși până la acel moment acțiunea tuturor filmelor sale era plasată în Japonia, pentru următorul său proiect acesta a întors temporar spatele țării natale. În schimb, Kore-eda a reciclat o piesă de teatru la care lucra de ani de zile și i-a transpus acțiunea în Franța.

Precum Shoplifters (și, de altfel, o mare parte din filmele recente ale lui Kore-eda), tot dinamicile familiale stau la baza lui The Truth, dar asemănările premiselor celor două filme se opresc aici. Dacă protagoniștii care dau titlul lui Shoplifters sunt niște personaje aflate la limita de jos a societății japoneze, protagonista lui The Truth este Fabienne Dangeville, o mare actriță a ecranului francez, care, șifonată și lovită de o criză a vârstei, publică o autobiografie mai degrabă ficțională. Fabienne este interpretată de nimeni alta decât Catherine Deneuve, și întreaga distribuție miroase un pic a proiect de vanitate: Juliette Binoche o interpretează pe Lumir, fiica înstrăinată și mutată de ani de zile în New York, unde lucrează ca scenarist, care vine să-i ceară socoteală lui Fabienne pentru aberațiile din autobiografie.

În jurul lui Fabienne orbitează constant unul sau mai mulți bărbați, fie că e vorba de manager, de vreun reporter sau de actuali și foști iubiți. Kore-eda nu se sinchisește să facă clare încă din începutul filmului statutul și atribuțiile fiecăruia: atent și sensibil la codurile existente în fiecare familie, la rândul lor încărcate cu propriile dedesubturi și semnificații, regizorul îl plonjează pe spectator direct în mijlocul acțiunii, fără vreo pregătire prealabilă. Astfel, o mare parte din interacțiunile de la începutul filmului sunt lăsate confuze în mod intenționat: personajele vorbesc unele peste celelalte, uneori fiind neclar nici măcar cine cui se adresează. Această stare generală de confuzie a spectatorului este împărtășită de Hank, soțul lui Lumir. Interpretat de Ethan Hawke, americanul Hank se află pentru prima oară în vizită la Fabienne și, întrucât nu vorbește franceza, se rezumă la a zâmbi larg și politicos pentru trei sferturi din film. De notat și că, la rândul său, în producția filmului, Kore-eda a avut dificultăți cauzate de faptul că nu stăpânește franceza, întrucât acesta s-a văzut pentru prima oară în situația de a lucra nu doar cu o distribuție, ci și cu o echipă de filmare aproape în totalitate străină.

films_in_frame_the_truth_3
Copyright L.Champoussin/3B/Bunbuku/MiMovies/FR3 Cinema

La rândul său, criza vârstei lui Fabienne este accentuată de interacțiunile cu echipa filmului la care începe să lucreze. Filmul, o melodramă SF, spune povestea unei mame bolnave care pleacă în spațiu, unde nu mai îmbătrânește deloc, pentru ca mai apoi să se întoarcă de-a lungul anilor de câteva ori pe Pământ și să își revadă fiica, pe care o găsește la diferite vârste, în timp ce ea rămâne neschimbată. Fabienne o joacă pe fiică, în timp ce mama este jucată de Manon Lenoir, o tânără actriță care o irită teribil pe Fabienne. Pe lângă tinerețea lui Manon, aceasta îi reamintește lui Fabienne de Sarah, o prietenă și rivală din tinerețe. Pentru Lumir (care la rândul său are acum o fiică, micuța Charlotte), Fabienne a fost o mamă absentă și rece încă din copilărie. În schimb, Sarah a jucat pentru Lumir un soi de rol de mamă-surogat, iar în prezent, Lumir o învinovățește pe Fabienne pentru suicidul timpuriu al lui Sarah, care este extrem de prezentă în film prin referințele repetate la aceasta. Kore-eda trasează astfel o serie de relații de maternitate care variază de la relații de sânge (Fabienne-Lumir, Lumir-Charlotte), la relații care, precum în Shoplifters, nu sunt de sânge, dar sunt mai reale și mai puternice decât cele de sânge (Sarah-Lumir), și chiar la unele pe deplin ficționale (Manon-Fabienne).

Actrița care o joacă pe Manon în The Truth se numește în realitate Manon Clavel, în timp ce numele real al lui Deneuve este Catherine Fabienne Dorléac. Discursul meta al filmului nu se oprește însă aici; de pildă, personajul lui Ethan Hawke, americanul simpatic și afabil căsătorit cu o franțuzoaică, pare de-a dreptul rupt din trilogia Before a lui Richard Linklater. Mai mult decât atât, Kore-eda plasează în film tot felul de glumițe cinefile, precum afișul cu The Belle of Paris pe care Fabienne îl are pus la loc de cinste, o trimitere deloc subtilă la Belle de Jour al lui Buñuel, probabil rolul cel mai recognoscibil din cariera lui Deneuve. Kore-eda este extrem de preocupat de felul în care realul și filmul se întrepătrund, fiind foarte atent la influența pe care relația Manon-Fabienne o are asupra cuplului Fabienne-Lumir (Lumir fiind prezentă la rândul său la filmare). Fabienne și Lumir fac constant, pe parcursul filmului, legături dinspre și spre film și propria relație, văzând în relația ficțională ecouri din cea reală și vice-versa. Cu toate acestea, dacă pentru Fabienne lucrul la film are o funcție cathartică întru câtva, Lumir continuă să îi reproșeze lui Fabienne faptul că nu a fost o mamă bună. Răspunsul lui Fabienne este acela că a preferat mereu să fie o actriță bună decât o mamă bună.

films_in_frame_the_truth_3
Copyright L.Champoussin/3B/Bunbuku/MiMovies/FR3 Cinema

Kore-eda lasă se înțeleagă că, dincolo de relațiile personale și chiar de frustrările și micile eșecuri profesionale ale lui Fabienne, aceasta este într-adevăr o mare actriță. Kore-eda descrie The Truth ca pe o scrisoare de dragoste pentru Catherine Deneuve [2], iar afecțiunea sa pentru aceasta este evidentă. La rândul ei, Deneuve își joacă alter ego-ul cu o doză serioasă de autoironie, și faptul că își savurează rolul este evident. Rezultatul este remarcabil: Fabienne este în mod clar o scorpie și totuși, în același timp, este extrem de șarmantă și de carismatică. Încă din primele minute ale filmului, când ia peste picior un reporter timid, când se plânge de faptul că ceaiul său este călâi, și exagerează vast numărul de copii publicate din autobiografia sa, Deneuve răpește pentru tot restul filmului simpatia publicului. Mai mult, secvențe precum cea în care Deneuve își asortează paltonul și pantofii (ambele, firește, cu animal print) și pleacă la plimbare prin Paris cu câinele său de lesă, sunt pur și simplu delicioase. Un moment care lasă însă un gust distinct și ciudat este cel al discursului lui Fabienne, în care aceasta critică actrițele implicate în cauze sociale; momentul este speculat ironic în film, poanta glumei fiind faptul că, în 2018, Deneuve însăși a avut la rândul său niște afirmații extrem de controversate vizavi de mișcarea #MeToo.

Fabienne este astfel în esență un personaj reacționar. Precum Norma Desmond, marea actriță interpretată de Gloria Swanson în Sunset Boulevard, al lui Billy Wilder, Fabienne pare că duce pe umerii săi întreaga decădere (închipuită sau nu) a cinemaului francez – ea ironizează scurt filmele anterioare ale tânărului regizor al filmului la care lucrează, iar prin remarcile sale descalifică întreaga generație de tineri cineaști francezi: „Un trepied costă atât de mult? Nu există poezie. Nicăieri. Poezia e necesară în film. Fie că e vorba de violență sau de banalitatea cotidiană.” Într-un fel, e cumva ironic faptul că tocmai lipsa poeziei este ceea ce Fabienne critică la producția recentă de film, iar asta deoarece ceea ce nu funcționează în The Truth sunt tocmai divagațiile poetice ale filmului, care, în ciuda calității imaginii și a ilustrațiilor muzicale, sunt mai degrabă lipsite de conținut. Pentru filmul unui cineast reputat pentru tăcerile filmelor sale, adevăratele momente de grație din The Truth nu constau în pasajele în care cadrul este învăluit de muzică, cât mai degrabă în micile priviri, gesturi și replici aruncate de personaje în secvențele de dialog, ale căror mizanscene elaborate nu iau cu nimic din naturalețea jocului actorilor. Simptomatic pentru această poetizare excesivă este motivul scenei de teatru de jucărie, jucărie a lui Lumir care la începutul filmului este stricată și care, până la sfârșitul acestuia, ajunge să fie reparată – în mic, casa lui Fabienne, pare a zice Kore-eda, nu este o casă de păpuși, ci, iată, o scenă de teatru. Lucru subliniat de momentul în care, spre finalul filmului, Charlotte își impresionează bunica spunându-i că visează să devină actriță, pentru ca mai apoi să se întoarcă în camera unde este Lumir și să fie dezvăluit faptul că tot discursul lui Charlotte era un text scris de mama ei scenaristă. Metafora “casei ca scenă de teatru” este însă greoaie și pusă cu mâna, lăsând impresia că Kore-eda nu a avut încredere în conținutul filmului, simțind nevoia unor cârje simbolice, care nu fac altceva decât să reamintească spectatorului nu atât faptul că urmărește un film (fapt reamintit, de altfel, constant prin variatele procedee meta), cât acela că acest film, deși în aparență o comedioară ușoară, are niște teme serioase și grave în spate – maternitate, vină, suicid ș.a.m.d.

The Truth excelează tocmai în momentele în care mizele sunt mai mici și în care actorii lui Kore-eda, în loc să fie limitați de constructele narative impuse de regizor, au o mai mare libertate de mișcare. Ca dramă despre traumă și felul în care aceasta poate fi sublimată prin artă, cel mai nou film al lui Kore-eda fâsâie. Ca film de comedie despre o familie disfuncțională (lucru ce pare de altfel a fi mult mai aproape de ceea ce și-a propus cu adevărat regizorul), The Truth este un succes, fapt ce se datorează în primul rând veritabilului tur de forță al lui Deneuve. De-a lungul filmului, protagonista lui Deneuve continuă să se plângă că ceaiurile pe care le primește sunt călâie. Cam așa și The Truth.

Filmul este distribuit în România de către Independența Film și va intra în circuitul cinematografic în următoarele luni.

[1] https://mainichi.jp/english/articles/20180730/p2a/00m/0na/008000c
[2] https://www.amcnetworks.com/press-releases/ifc-films-nabs-the-truth-from-director-hirokazu-kore-eda/

Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Codrin Vasile Codrin Vasile
A studiat regia la UNATC, unde a scris articole pentru Film Menu și o licență despre filmografia timpurie a lui D.A. Pennebaker. Îl preocupă fotografia analog și video art. Speră la o ediție Criterion a Shrek 2. Face filme.