În bătaia focului – Vara se va sfârși

30 iunie, 2023

În cel mai recent film al său, cineastul german Christian Petzold observă un grup de mileniali confruntați cu incendiile de pădure – și cu flăcările lăuntrice care amenință să îi mistuie încă și mai vertiginos. Filmul intră în cinematografe începând cu 7 iulie.

E nevoie de foarte puțin timp pentru a realiza că Roter Himmel/În bătaia focului se află cu un ton deasupra a aproape tot ceea ce s-a mai distribuit în cinematografele noastre anul acesta. Nimic uluitor aici, într-atît de durabil s-a impus Christian Petzold drept unul dintre marii regizori ai ultimilor decenii. Dar tot merită subliniată plăcerea reală a contactului cu o privire vitală întrucâtva familiară, căreia îi regăsim aceeași voință de penetrare până în miezul prezentului și aceeași dispoziție pentru risc care ne-au câștigat cândva. Chiar și în cazul unui film în aparență mai așezat, precum Roter Himmel, Petzold rămâne atras de recursul la fantezie și mit, pe care le mobilizează, ai zice, pentru a-și autosabota mica radiografie de generație. De unde și senzația că filmul nu e nicăieri mai interesant decât în calitatea sa de breșă realistă deschisă chiar în sânul irealității: imaginea e liberă atunci să se încarce cu toate puterile contradictorii – document și CGI, memorie și plăsmuire – ale vizibilului.

Nici nu e de mirare că momentele finale, când focul acaparează cadrul acestei povești estivale, au provocat nedumerire în rândul comentatorilor. Dar tocmai aceasta e miza filmului: ca mai mereu la Petzold, universul examinat – o casă de vacanță la Marea Baltică – este cu atât mai real cu cât se poate deschide mai violent către paliere suplimentare ale existenței. Incendiul, în acest sens, nu mai e (doar) suferință atroce, aproape pornografică – e zvon întrupat într-o ploaie discretă de funingine, e flacără neverosimilă, care nici nu încearcă să își ascundă originile computerizate. Până și moartea provocată de foc ajunge să racordeze cu imaginile unui alt incendiu, cel de la Pompeii, în care doi îndrăgostiți și-au găsit sfârșitul cu mâinile împreunate tainic: gest de autor sublim, ce trimite înspre mentorul și fostul co-scenarist Harun Farocki, de la care Petzold a învățat că o imagine solicită obligatoriu o alta, într-un regim al eterogenului.

Petzold, aici, face un dublu pariu: întâi, cel al frivolității aparente, pe care îl câștigă prin tușa lejeră, aptă să facă din orice subiect grav pretextul unei arte care detestă, mai presus de orice, să își autosemnaleze propriul meșteșug. E vorba că filmele lui Petzold au semănat dintotdeauna cu efigia care le-a magnetizat: acolo unde Nina Hoss, cu energia sa seducător-tenebroasă, ilumina acele capodopere enigmatice care erau Barbara (2012) și mai ales Phoenix (2014), Paula Beer – acum în rolul unei tinere vaporoase, care domină fără efort o microsocietate de bărbați confuzi – a repus filmografia lui Petzold pe traiectoria mai senină a afectelor dintr-o bucată. Ceea ce nu înseamnă că Roter Himmel n-ar fi încărcat de dorință – dorința frustrată în mod reciproc a personajelor unul pentru celălalt, dorința cineastului pentru muza sa etc. Dimpotrivă, filmul palpită la tot pasul, animat de tensiunea aproape ancestrală a actului artistic prins între prietenie, pericol și tot evantaiul de trăiri intermediare care fac din cinema o glumă cu efecte cât se poate de dramatice.

Afire
Afire

Dar mai există un pariu: cel al politicului. Aici, după mine, filmul se grăbește, dovedindu-se ușor lacom când trebuie să sară în vagonul noilor realități ale epocii. Îi reproșez lui Petzold nu doar impulsul oarecum infantil de a aprinde un foc superficial de dragul actualității, mai preocupat de jocurile de lumini pe care le produce – portocaliul stilizat al filmului e deopotrivă fals și înduioșător – decât de primejdia sa adevărată, pe care o bagatelizează. Să zicem însă că un element precum incendiul e ceea ce, într-un film optzecist de Éric Rohmer – un autor cu care Rotter Himmel împarte o anumită sensibilitate ghiduș-antropologică –, putea fi constituit de noile cartiere din periferia Parisului, pe atunci în construcție: fundalul unui ipotetic spațiu de joacă al scenaristului, un fel de pânză albă pe care acesta o putea mobila după bunul plac, în funcție de cerințele prezentului său. Cu siguranță, era de găsit aici o dezinvoltură care astăzi pare vetustă, în aceeași măsură în care stârnește un val de admirație. Însă Rohmer nu putea fi vreodată acuzat de oportunism: totul, la el, era integrat în proiect cu un aplomb visceral, chiar și atunci când acest aplomb se năștea din pură curiozitate, sau poate chiar din dispreț (se știe că Rohmer și ecologia nu făceau casă bună). Dar cum rămâne, în acest film, cu personajul tânărului homosexual de culoare, abandonat de la un punct încolo unor binevoitoare clișee ale reprezentării (hedonist, plăpând, „estet”)? Se simte, în această adiție, soluția stângace a unui regizor prea dornic să se aranjeze, să fie sigur că nu a scăpat nimic din vedere.

Acest interes care e doar mimat are de ce să jeneze. Însă el are și meritul de a cristaliza o concluzie. Căci între Le Fond de l’air est rouge (1977), monumentalul documentar al lui Chris Marker dedicat luptelor de eliberare globale și ideologiilor de stânga care au înflorit în deceniul precedent, și Roter Himmel, cerul rămâne cu atât mai roșu cu cât ideile politice pe care le-a putut adăposti cândva se văd tot mai des diluate în lozinci, pretenții și un nombrilism ușor agasant. Petzold a avut dreptate să plaseze în centrul acestui film un trouble-fête mereu morocănos, interpretat cu multă justețe de către Thomas Schubert. În tot ce are mai neplăcut acest ins arogant, aflat pe buza teatralului – ce scriitor cu un oarecare succes ar putea, totuși, să fie atât de tembel?! –, filmul atinge un malaise contemporan aproape universal, în același timp în care conturează un caracter memorabil, apt să se emancipeze de sub orice etichetă identitară. Genial personaj.

Nu se vorbește suficient despre Petzold ca scenarist de burlesc. Roter Himmel este, pe alocuri, teribil de amuzant, ca în secvența formidabilă în care eroina jucată de Paula Beer cade cu bicicleta pe o potecă, iar protagonistul nostru aflat în apropiere se fâțâie de pe un picior pe altul, complet neajutorat când vine vorba să strecoare o pungă ruptă cu mâncare într-o pungă goală intactă, la rugămintea fetei. Ca să nu mai vorbim de scenele pur și simplu antologice de la masă, în care Petzold decupează în funcție de interesele hormonale particulare ale fiecăruia, scoțând scântei din piatră seacă. Roter Himmel aduce, nu o dată, cu un film constrâns să fie mai convențional decât trebuie, mai politicos decât trebuie, ba chiar și mai referențial decât trebuie – dar în această constrângere, care tranșează cu excesele prost digerate ale unei filiere de cinema contemporan de festival, e de găsit și o doză considerabilă de libertate.

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An