Petite Maman: Tout petit, mais très fort | Berlinale.71

5 Martie 2021

După succesul fulminant al filmului său precedent, Portretul unei femei în flăcări (Portrait de la jeune fille en feu, 2019), Céline Sciamma a fost propulsată în rândul cineaștilor ale căror noi filme sunt intens anticipate. Însă pandemia a forțat multe proiecte cinematografice mult-așteptate să intre „la sertar”, sau, minimorum, să fie regândite la nivel de scenariu – cum este cazul noului film al lui Radu Jude – dar, totodată, a fost și o provocare de a gândi noi proiecte pentru cineaștii care au dorit să-și practice arta în ciuda dificultăților acestei perioade. Acesta din urmă este cazul lui Petite Maman – deși Sciamma a început să lucreze la scenariul filmului încă din timpul turneului internațional al filmului său precedent, aceasta a resuscitat proiectul odată cu finalul lockdown-ului din Franța, rezultatul fiind o dramă intimistă și emoționantă care, în ciuda duratei sale relativ scurte (de 72 de minute), reușește să sondeze în adâncimea personajelor sale.

Petite Maman urmărește câteva zile din viața lui Nelly (Joséphine Sanz), o fetiță de opt ani a cărui bunică maternă tocmai s-a stins din viață. Ea petrece câteva zile la țară împreună cu părinții, care vin să golească camera ei de la azilul de bătrâni și să facă ordine în casa de la marginea pădurii în care a copilărit mama ei, Marion (Nina Meurisse), timp în care se joacă în jurul căminului ce se golește treptat, dar și în care observă doliul părintelui său. Copleșită, mama pleacă înapoi acasă după două nopți, iar Nelly rămâne cu tatăl ei – însă, ieșită la joacă în pădure într-o zi, ea se întâlnește cu o fetiță de vârsta ei care îi seamănă în mod izbitor, al cărui nume este tot Marion (Gabrielle Sanz). Treptat-treptat, devine din ce în ce mai clar că fetița din pădure este chiar mama ei, cea din trecut – iar filmul se joacă de-aici încolo pe linia fină dintre imaginație și realism magic. A găsit Nelly un portal către trecut? Au loc întâlnirile cu Marion doar în fantezia ei? Sau se află un punct în pădure unde se suprapune curba spațiu-timp? Folosind cu predilecție cadre de urmărire care o centrează pe Nelly, scăldat în culori calde, plasat într-o casă cu un interior ce aduce a anii șaptezeci dar care are totodată o atmosferă atemporală (nefiind date coordonate temporale clare, nici măcar prin costumație), filmul este construit din perspectiva micuței sale eroine, și filmat adesea de la înălțimea privirii ei. Senzația de desprindere din timp este dată și de distribuția foarte restrânsă, rare fiind instanțele în care apar mai mult de două personaje pe ecran, fapt ce potențează la rândul său senzația că filmul ar putea avea loc oricând, pe durata ultimilor 50 de ani.

Nu ar fi prima dată când Sciamma creează o narațiune despre copii și prieteniile dintre acestea – ea semnând scenariul splendidei animații Viața mea de dovlecel (Ma vie de Courgette, 2016), a cărui acțiune avea loc într-un orfelinat și urmărea atât relațiile care se formează între puștani, dar și trasând o hartă a traumelor care îi afectează, într-un discurs care miza pe ludic, pe mici poante și joculețe dintre personaje. Ambele filme pornesc de la premise relativ funeste – a unor copii care se confruntă cu pierderea familiei, însă Sciamma știe să balanseze perfect echilibrul fragil dintre primele firicele ale maturizării și curiozitatea vitală a protagoniștilor săi, potențate de plasarea lor în preajma unor adulți foarte blânzi: într-un moment în mod particular emoționant al filmului, Nelly regretă că nu și-a luat rămas bun „cum trebuie” de la bunica sa, ca mai apoi să realizeze că nu se poate știi niciodată când vezi pe cineva pentru ultima dată. Totodată, însă, Nelly rămâne în mod fundamental un copil: vrea să petreacă cât mai mult timp cu Marion nu doar datorită fascinației de a-și putea observa direct mama când era de vârsta ei (și care dintre noi nu ne-am imaginat copilăriile părinților?), dar și fiindcă vrea să se joace și să aibe o prietenă apropiată, cu atât mai mult cu cât, odată ce iese la iveală accidentul cosmic, ele devin fascinate reciproc de erele distincte în care trăiesc. („Este aceasta muzica viitorului?”, întreabă Marion, ascultând în căști o melodie pusă de Nelly.) Jocul splendid al gemenelor Sanz, pe care le distinge doar gradul de ondulare a părului, dă naturalețea care este atât de necesară unui asemenea demers, fără de care ar fi eșuat – iar cele două tinere actrițe sunt o reală descoperire.

Așa cum scrie și Sciamma în dosarul de presă, premisa filmului este cu atât mai puternică acum, în lumina tragediilor familiale provocate de pandemie, a cărei victime au fost în mare parte vârstnicii – cu atât mai mult cu cât, în primul cadru al filmului, Nelly este urmărită în timp ce își ia rămas bun de la restul doamnelor din azilul de bătrâni. (Semnificativ apare și faptul că, deși scenele de interior sunt filmate pe platou, cineasta și-a propus să reconstruiască un apartament precum cel al propriei sale bunici, și că exterioarele au fost filmate în orașul în care a copilărit.) Dar Petite Maman este și un film despre feminitate, fapt ce se înscrie în explorările regizoarei ale temei (singurul personaj masculin, cel al tatălui, este un portret al tandreței): nu atât unul despre maternitate, ci despre faptul de-a fi fiică, despre prietenia feminină și relația fiică-mamă. Îndoind convențiile cinemaului de gen (ne gândim aici la time travel movies și buddy movies), filmul probabil că va deveni, la rândul său, la fel precum Courgette, unul adorat atât de cei mici cât și de către publicul adult, fiindcă se pretează unor lecturi ce vin din ambele părți ale spectrului vârstei.

Deși risc cu o asemenea observație – trebuie să spun că Petite Maman mi-a plăcut mult mai mult decât Portrait de la jeune fille en feu. Acesta din urmă este în mod indiscutabil un clasic modern al cinemaului queer, însă adesea pare că dialogurile (iar Sciamma este genul de scenaristă care știe să construiască replici profunde, din puține cuvinte) sunt poate puțin forțate, la fel cum par forțate, ori excesiv de melodramatice sau programatice anumite situații din a doua parte a filmului. Aici, însă, punctul în care are loc marea cotitură a filmului apare drept natural, iar liniile de dialog vin firesc, în ciuda tonului care ar putea părea sentențios în alte circumstanțe. În contrast cu filmul precedent, în Petite Maman nu pare că cineasta vine de-acasă cu o listă de mize de îndeplinit – ci, la fel ca și personajele sale, se dedă curiozității și nevoii de explorare până și a celor mai micuțe detalii cu ochi proaspeți. Un film mic, dar extrem de puternic.

 



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de

Flavia Dima Flavia Dima
Critic de film & jurnalist. Colaborează cu FILM Menu și Acoperișul de Sticlă, este selecționer la BIEFF, moderează Q&A-uri și face un doctorat despre home movies. La Films in Frame este principalul reporter de festival și realizează editorialul lunar The State of Cinema.