Într-un peisaj cinematografic românesc axat cu precădere pe subiecte cu o puternică notă socială, politică, debutul în film al regizorului Nicolae Constantin Tănase marchează o etapă diferită, un soi de nou Nou Val românesc, în care accentul nu mai este, de pildă, pe felul în care ne raportăm la perioada comunistă sau la cum facem față avatarurilor sistemului în postdecembrism, ci pe aspecte ce nu poartă neapărat o încărcătură istorică, dar sunt la fel de vii, de puternice, de dureroase. Sunt luptele și dramele ce se ivesc nu din cauza sistemului politic – cu toate că mediul social are și aici o pondere în șlefuirea destinului personajelor –, ci din însăși natura umană. Este binevenită această direcție în filmul românesc (pe care am mai întâlnit-o, de pildă, la Paul Negoescu, în O lună în Thailanda), care nu se mai ferește de subiecte așa-zis „minore”, în aparență lejere, dar care conțin semnificații profunde.

Silvia Dumitrache

+ posts

Critic de teatru la revista „Observator cultural” din 2008, consultant artistic la Teatrul Nottara din București. Îi place să cunoască teatrul din cât mai multe perspective, astfel că, pe lângă critică, a făcut PR pentru Festivalul Undercloud și asistență de regie la două spectacole ale lui Chris Simion. Este pasionată de fotografie și îi place mult limba spaniolă.

This author does not have any more posts.