Dune-ul lui Villeneuve apare la 37 ani de la tentativa lui David Lynch (o distanță colosală în care niciun regizor nu a mai pus mâna pe romanul ăsta pentru a-l ecraniza) și, în ciuda ecartului tehnologic dintre ele, aceste două filme se lipesc similar de materialul-sursă, într-atât încât mulți neofiți au crezut că filmul de anul ăsta e un remake al „originalului” lui Lynch. Nu i-aș condamna nici pe ei prea mult: aș spune că Villeneuve o face din simpatie față de Herbert și ca soluție moale pentru fanii care s-ar vexa prea tare dacă i-ar denatura povestea. Lynch, în schimb, deviază mai mult vizual și reprezentațional, căptușindu-l cu un mozaic edulcorat de anacronisme (Kyle MacLachlan e entuziast-cooperian, ceea ce îl face white savior-ul ideal; să mai spun și că ține în brațe pugul familiei Atreides, că scuturile personajelor sunt efectiv cuburi de CGI nerușinos, că asistăm, într-un moment de delir psihedelic, la un Big Bang malickian odată cu sărutul adamic dintre Paul și Chiani?). 

Georgiana Mușat

+ posts

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.

This author does not have any more posts.