Dune – Nălucile predecesorilor

22 Octombrie 2021

Dune-ul lui Villeneuve apare la 37 ani de la tentativa lui David Lynch (o distanță colosală în care niciun regizor nu a mai pus mâna pe romanul ăsta pentru a-l ecraniza) și, în ciuda ecartului tehnologic dintre ele, aceste două filme se lipesc similar de materialul-sursă, într-atât încât mulți neofiți au crezut că filmul de anul ăsta e un remake al „originalului” lui Lynch. Nu i-aș condamna nici pe ei prea mult: aș spune că Villeneuve o face din simpatie față de Herbert și ca soluție moale pentru fanii care s-ar vexa prea tare dacă i-ar denatura povestea. Lynch, în schimb, deviază mai mult vizual și reprezentațional, căptușindu-l cu un mozaic edulcorat de anacronisme (Kyle MacLachlan e entuziast-cooperian, ceea ce îl face white savior-ul ideal; să mai spun și că ține în brațe pugul familiei Atreides, că scuturile personajelor sunt efectiv cuburi de CGI nerușinos, că asistăm, într-un moment de delir psihedelic, la un Big Bang malickian odată cu sărutul adamic dintre Paul și Chiani?). 

Dune
Dune

La fel ca protagonistul acestei lumi, Dune-ul lui Villeneuve stă sub povară mesianică – romanul lui Herbert a influențat masiv modul de construcție al SF-urilor lui George Lucas și a rămas în gestație pentru cine s-ar încumeta să-l mai facă. Reamintesc că Alejandro Jodorowsky s-a lăsat câteva decenii de făcut filme după ce proiectul lui elefantesc, care nu avea decât o concesie, a fost respins de studiourile Hollywoodiene din cauza duratei sale colosale, 14 ore neîntrerupte. (Concesia e următoarea: împăratul urma să fie jucat de Dali, și fiindcă Dali insista asupra celui mai mare salariu de la Hollywood, Jodo plănuia să-i ia mulajul și să construiască o statuie vorbitoare a lui) Probabil că ambiția auteristă e cea care a omorât toate proiectele anterioare despre Dune și zgârie destul de tare și filmul lui Villeneuve, care nu-i altceva decât o uvertură amplă, sterilă și lentă a manierismelor regizorului canadian (cadre repetitiv-obsedante cu vastitatea deșertică, ralantiuri cu visele stranii ale lui Paul Atreides, fetișul navelor spațiale ovale). Regizorul însuși relatează într-un interviu pentru New York Times, mai în glumă, mai în serios, că ar fi ecranizat Dune doar de dragul de a mai filma în deșert. Informația că Dune 2021 e doar o parte din ce se pregătește n-ar fi musai o tragedie – problema cu asta e că oricine e familiarizat puțin cu universul Dune știe că această primă parte condensează abia jumătate din primul volum al lui Herbert și că nu are un final de sine stătător, ci se termină în cliff-hanger; luat așa, ca atare, el nu apucă să spună nimic despre nălucile colonialismului, scoate din schemă personaje cu greutate sau schematizează. Pentru un film de magnitudinea asta, mi se pare cel puțin problematic că lasă toată greutatea pe filmele viitoare.

 Dune-ul lui Lynch, 1984
Dune-ul lui Lynch, 1984

Bref, la Villeneuve, Dune e un soi de coming of age intergalactic: Paul (jucat de Timothée Chalamet) e fiul ducelui Leto, liderul casei Atreides (jucat de Oscar Isaac) și al concubinei sale, Jessica (Rebecca Ferguson), parte din Bene Gesserit (un matriarhat extrem de puternic aciuat imperiului, care speră să dea lumii un mesia, un Kwisatz Haderach, narațiune care servește și drept superstiție locală pentru băștinașii de pe Arrakis, populația fremenă, care așteaptă un salvator). Ducele are un inamic de moarte în baronul Harkonnen (Stellan Skarsgard), care controlează de decenii planeta Arrakis, exploatând cea dintâi bogăție din lume, o mirodenie psihedelică care asigură călătoria interspațială. Împăratul îi dă în sfârșit acces familiei Atreides pentru minarea mirodeniei, înlăturându-i temporar pe Harkonneni. Dar ajunși pe planetă, și în ciuda dorinței de a-i apropia pe băștinași, asigurându-i că nu vor mai fi exploatați, Atreides-ii se văd în curând acaparați de un complot militar căruia nu îi mai fac față. Paul are vise premonitorii care-i arată calea și viitorul (Kwisatz Haderach-ul poate stăpâni trecutul, prezentul și viitorul), în special misiunea lui de a fi cu Fremenii. La Lynch, povestea de iubire dintre el și Chiani e o continuare romantică a celei dintre Jessica și Leto – la Villeneuve, niciuna dintre ele nu e redată decât fugitiv; Chiani (Zendaya) abia apucă să-l cunoască pe Paul înainte de genericul de final. Altă diferență notabilă e legată de felul în care arată Harkonnenii – dacă în filmul din 1984 erau roșcăței, rotofei, buboși și puși pe joculețe de schingiuire a inamicului, la Villeneuve sunt mătăhăloși sibaritici și trăiesc jumătate în clandestinitatea palatelor lor (un fel de reminiscență gotico-morbidă a viziunii lui H.R. Giger pentru Jodorowsky), unde consumă cărnuri în exces și levitează ocazional. 

Paul & Chiani
Paul & Chiani

Dune se deschide cu discursul anti-colonial al lui Chiani, care monologhează despre invadatorii care i-au cotropit pământurile – e punctul de vedere al populației colonizate – iar colonizatorii sunt văzuți ca niște cuceritori barbari, care vin cu forță militară. Intro-ul promite într-un fel că povestea asta va schimba regula jocului propusă de Herbert și că va spune narațiunea din perspectiva non-puterii – cu toate astea, la scurt timp după, e limpede că va fi povestea lui Paul, iar Chiani va apărea ca simplă halucinație profetică. Chiani e un fir roșu care conduce povestea despre Kwisatz Haderach și funcționează simultan ca asigurare a faptului că, deși reproduce ideile occidentale despre putere și misiuni civilizatoare, Dune are un supra-erou dezinteresat de putere, el e puntea dintre lumi. Factorul anti-colonizator făcea parte din intențiile romanului lui Herbert, chit că abscons printre atâtea concepte problematice (unul era eugenia, credința într-un salvator alb născut dintr-o clasă privilegiată, al doilea era romantizarea fremenilor, care ba sunt colonizați, neputincioși și vânați, ba sălbatici hiper-evoluați greu de strunit). 

Una peste alta, în ciuda eforturilor de a-i face abordabili, Villeneuve nu merge foarte departe de exotismul materialului-sursă – amintesc o secvență în care reprezentantul fremenilor îl salută pe duce cu un scuipat, iar ducele îi răspunde, rușinat, la fel; e neclar, în film, de ce ducele e așa entuziasmat să îi ocrotească pe fremeni, precum și, bineînțeles, de ce ducele și-a dorit așa mult să ajungă pe Arrakis dacă nu îl interesează mirodenia. Se prea poate ca suspiciunile și golurile narative lăsate de această primă parte să devină mai clare odată cu a doua (sau poate nu, cine știe?). Villeneuve e însă vinovat de prea multă ambiție care pune monumentalismul vizual peste logica politico-socială a acestui univers – intrândurile orbiculare ale interioarelor cavernoase, obsesia scenografică pentru lemn, decorurile prăfos-luminoase și, nu în ultimul rând, avioanele – niște înaripate cu aspect de libelulă, care se ridică la sol fâlfâind din aripi. Muzica lui Hans Zimmer face lucrurile și mai sobre, și mai cavernoase – rămân cu o imagine care mai salvează filmul ăsta de o morgă totală, un șoricel urecheat care chițăie în imensitatea deșertului. 

 



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de

Critic de film și jurnalist, masterandă filmologie la UNATC. Colaborează cu revistele Scena9, Acoperișul de Sticlă, FILM, FILM Menu. La Films in Frame se ocupă de topul lunar de filme, precum și de editorialul de opiniem Panorama - publicat lunar într-o zi de joi. Când are timp liber, se retrage cu cortul în pădure, unde își imaginează vieți paralele și vulpi zburătoare.