Aurora: Marea provocare, de Sebastian M. Ceolca
Aurora a făcut subiectul unor lungi dezbateri, care au generat interpretări critice dintre cele mai diverse.
El traversează orașul în lung și-n lat, plănuind ceva ce doar el știe că are de făcut. E divorțat, e tatăl a două fete, iar dintre remorcile abandonate pe un teren viran situat între casele de la marginea orașului, Viorel pândește ceea ce pare a fi o familie – și asta după ce-a intrat în posesia celor două percutoare artizanale pentru arma de vânătoare pe care o are acasă. Astfel, tragedia se pregătește să bată la ușă.
Despre Aurora, Cristi Puiu spunea că „inamicul numărul unu al acestui film este creierul spectatorului, care are tendința de a simplifica.” Nimic mai adevărat. Filmul încă mai debusolează spectatorul și încă mai deconcentrează criticii.
Privind retrospectiv, imediat după ce a fost lansat în cinematografele noastre, Aurora a făcut subiectul unor lungi dezbateri, care au generat interpretări critice dintre cele mai diverse. Însă critica de film din străinătate nu a avut răbdarea asta. Recenziile l-au expediat destul de rapid, preferând să-i reproșeze, de exemplu, că nu este atât de accesibil precum filmul lui anterior, Moartea domnului Lăzărescu (cu care, evident, nu are nicio legatură, la absolut nici un nivel), iar asta în cazul în care nu i s-a reproșat durata (filmul are trei ore) și ritmul lent în care acțiunea se desfășoară, precum și lipsa informațiilor narative clasice. Tocmai asta a evitat Cristi Puiu: favorizarea unei stări de confort, ca rezultat al controlului total pe care obișnuiește să-l dezvolte spectatorul (uneori și criticul de film) cu narațiunea la care e supus. Astfel, stările de neliniște propagate de Aurora nu vin din partea acțiunilor propriu-zise ale lui Viorel, ci din ceea ce el se pregătește perpetuu să facă, fără să se grăbească absolut deloc. Acest thriller socio-politic (pentru că dacă ar trebui să-l așezăm într-un raft al filmului de gen, probabil ca în secțiunea asta i-ar sta cel mai bine) e de o ambiguitate apăsătoare. E aproape inutil de precizat că nu e un film pentru oricine, cu atât mai puțin pentru cei care găsesc în durata lungă a unui metraj o adevarată provocare. Adevărata provocare din Aurora vine la pachet cu o așteptare aproape epică – însă o așteptare recompensată de o satisfacție finală asemănătoare cu rezolvarea unui puzzle complex. Dar unde și în ce se află unicitatea acestui exemplu de cinema românesc provocator, fără precedent și încă neegalat?
În Aurora, în sprijinul complexității lui și în defavoarea audienței obișnuite cu cinematograful mainstream (chiar și cu acela românesc), la fel de important este când se filmează anumite stări prin care trece Viorel; cel puțin la fel de important este și cum sunt filmate ele, dar și cât timp sunt filmate. Până în momentul ultimului cadru-secvență (atunci cînd frânturile de informații pe care le avem despre Viorel vor căpăta un sens relativ), Aurora recurge la mici salturi temporale, încalcă subtil regulile transpunerii timpului real în timp filmic. Cristi Puiu gestionează excelent aceste momente – considerând că oricum a trebuit să „frângă” acțiunile unui om din vreo treizeci și ceva de ore în doar trei ore de expunere filmică. În circumstanțele astea stilistice, timpul real (acela de aproape două zile) e supus unei micșorări abia sesizabile.
Un alt aspect important îl constituie utilizarea cadrelor-secvență. Aproape fiecare cadru-secvență e o necunoscută plasată în mijlocul altor două necunoscute. Inițial, nici unul nu motivează existența aceluia care i-a precedat sau care i-a urmat. Altfel spus, ambiguitatea atrage după sine ambiguitate. De cel puțin trei ori, și numai în prima jumătate a filmului, Viorel e propulsat de montaj dintr-o stare afectivă pe cât de proastă și de misterios receptată, într-una și mai proastă, dar și mai misterioasă. Cristi Puiu nu a fost interesat de procesul ăsta psihologic care face punte între aceste două stări. Lipsa acestei punți stârnește un deosebit interes pentru acțiunile viitoare ale lui Viorel. Cel puțin așa ar trebui. De exemplu, în uzina unde lucrează, într-un plan îndepărtat, Viorel va avea un dialog neauzit cu o persoană pe care nu o vom mai vedea în film. Acest dialog e rezultatul unei stări de neliniște pe care Viorel o afișase cu două cadre mai devreme. Relevanța acestei scene în narațiunea filmului e de factură minoră, cel puțin în imediata ei asimilare. Scopul ei este încă un motiv al neliniștii lui de dinainte. De asemenea, în două rânduri, personajul nostru se află (aparent fără niciun motiv) într-o zonă suburbană, de unde observă activitatea din fața unei case, pentru ca mai târziu să urmărească, după rafturile dintr-un magazin, o femeie care-și face cumpărăturile. Utilitatea acestor două acțiuni se va face simțită la un moment dat în această „dezordine narativă”, perfect organizată din interiorul misterios al existenței lui Viorel, care pare să aștepte întotdeauna ceva sau pe cineva.
Totuși, Aurora este un film care răspunde doar parțial unor întrebări pe care ni le-am putea pune după (re)vizionare. Multe aspecte de ordin narativ vor rămâne suspendate în aer (de pildă, problemele de sănătate pe care Viorel clar le are, atunci cînd nu sunt doar sugerate, dar despre care nu vom afla mai nimic). Puiu ne demonstrează astfel că uneori timpul povestirii e condiționat doar de către prezentul absolut. Aurora e un film îndrăzneț care încă ne mai poate găsi nepregătiți. În 2010 s-a aflat cu un pas înainte de vremea lui. Ba mai mult, încă mai e un film care „se așază”. E provocarea supremă a Noului Cinema Românesc.
Sursă foto: cinemagia.ro
Critic de film din 2008, cinefil – de la patru ani. Fost redactor la platforma culturală ART7 și fost programator al secțiunii lunare intitulată Sâmbăta Groazei, din cadrul programului Cinematecii Române. Scrie cronică de film și de festival pe unde se poate și pe unde este invitat. Iubește pisicile, ca majoritatea oamenilor, e ornitolog amator și preferă oricând un film horror bun din anii ’80 în detrimentul unei drame hollywoodiene multipremiate.
