Odată cu Ida, regizorul polonez Pawel Pawlikowski a câștigat nu doar Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 2014, ci și imaginea unui regizor emblematic pentru un tip de estetică specială, inconfundabilă, prin care redă, cu forță și sensibilitate în același timp, o lume marcată de traumele războiului și ale dictaturii, dar în care dragostea și relațiile interumane mustesc de viață, de intensitate, depășind contextul epocii. Un univers în același timp realist și încărcat de poezie.

Dacă Ida era un soi de bildungsroman al tinerei Anna (Agata Trzebuchowska), a cărei evoluție interioară este marcată de întâlnirea cu excentrica sa mătușă Wanda (Agata Kulesza), Cold War (pentru care Pawlikowski a câștigat Premiul pentru regie la Cannes, Premiul Academiei Europene de Film pentru cel mai bun regizor european) propune o nouă poveste în estetica deja binecunoscută alb-negru, de această dată o poveste tragică între doi muzicieni din Polonia comunistă, Zula și Wiktor. Inspirația pentru acest film a fost chiar relația părinților lui Pawlikowski (pe care el o descrie drept „mama tuturor poveștilor de dragoste”), și aceasta cuprinzând decenii de despărțiri și împăcări, țări diferite, întotdeauna însă găsind o modalitate de a se întoarce unul la celălalt.

Tomasz Kot și Joanna Kulig dau viață poveștii dintre Wiktor și Zula, a căror legătură depășește toate granițele, din Polonia până în Germania și Franța, și se reia cu aceeași forță în perioade diferite, pe parcursul a zeci de ani. Remarcabilă interpretarea celor doi actori ca două forțe egale ca intensitate, dar extrem de diferite ca manifestare: calmul adânc, alura misterioasă a lui Wiktor versus spiritul vulcanic, impetuos, dezlănțuit al  Zulei.  „Pendulul a ucis timpul”, spune un vers dintr-o melodie pe care Zula avea să o cânte într-un salon burghez din Paris, la mulți ani de la prima ei întâlnire cu Wiktor. „Timpul nu contează când ești îndrăgostit”, îi spune compozitoarea, partenera de viață a lui Wiktor din acel moment, cu o notă de ironie când Zula îi cere să îi explice metafora. Într-adevăr, nici timpul, nici spațiul nu contează pentru cei doi, chiar dacă istoria mare nu trece fără a lăsa urme în ei. Deși acea legătură obsedantă dintre ei nu poate fi frântă de nici un regim politic, raporturile între Wiktor și Zula se schimbă major în funcție de locurile în care se regăsesc. Într-un fel surprinzător, libertatea lor interioară nu și-o găsesc decât în Polonia sfâșiată de comunism. Fug de oprimare, de restricții, dar când se reîntâlnesc, în sfârșit liberi, în Paris, trebuie să lupte cu alte tipuri de constrângeri, ce țin de prejudecăți, de superficialitatea mediului artistic în care vor să-și facă un nume. În Polonia, Wiktor era un compozitor respectat, iar Zula era adorată pentru interpretarea muzicii populare. În Franța, Wiktor cântă într-un bar, iar Zula trebuie să ofere muzica la modă, pe care o dorea publicul de acolo. Polonia rămâne, poate paradoxal, singurul loc capabil să cuprindă începutul și sfârșitul acestei povești pe care Pawlikowski a dorit să o redea ca pe un „dezastru superb”, așa cum declara într-un interviu după premiera la Cannes.

Interesant este felul în care este văzut Occidentul: Parisul este mai degrabă un spațiu superficial, un fals etalon al progresului în ceea ce privește mentalitățile. Cel mai relevant este faptul că Zula, în încercarea ei de a-și face un nume în lumea muzicii, are nevoie de mult mai mult decât de vocea ei deosebită care o propulsase rapid în Polonia. „PR-ul” vremii marșa pe anecdote din spațiul comunist, care puteau să o marketizeze ca pe o artistă „exotică”, pe gustul publicului atras de tot ceea ce însemna straniul, misteriosul lumii din Est. Wiktor pare că acceptă mai ușor, poate cu un soi de resemnare, convențiile lumii în care trăiește, ceea ce duce la un nou conflict cu Zula, revoltată că acesta folosește trecutul ei, evenimente precum faptul că și-a ucis tatăl abuziv sau că a dansat pentru Stalin, pentru a-i spori șansele de succes. Dacă Wiktor și-a asumat ritmul și normele de multe ori superficiale ale mediului artistic, pe Zula decadența pariziană o face să se simtă și mai străină și mai singură. Forța ei vitală, telurică aproape înflorea doar în țara ei, unde spiritul ei liber se putea manifesta, în ciuda constrângerilor politice.

Dacă lui Wiktor exilul pare că i-a temperat instinctul de revoltă, Zula poartă cu ea, ca o pecete, spiritul rebel, ce nu ține cont de granițe sau de regimuri politice, de oamenii pe care-i întâlnește, anulând chiar instinctul de autoprotecție. Lupta pentru libertate o înțelege la nivel absolut, fie că este vorba despre libertatea în fața unui regim dictatorial, fie ca apărare de prejudecățile unei lumi care recurgea la alte închistări, mai subtile. În final însă, nici un compromis nu este prea mare pentru nici unul dintre ei în a fi împreună, din cluburile pariziene până în lagărele comuniste.

În Cold War, muzica joacă un rol esențial, atât pentru înțelegerea contextului istoric al epocii, de la muzica folclorică poloneză până la jazzul care se cânta în saloanele pariziene din anii ‘50-’60, cât și pentru dezvoltarea legăturii dintre cele două personaje – Wiktor și Zula se întâlnesc la o audiție pentru formarea unui ansamblu folcloric, care, dacă la început a pus accentul pe potențarea muzicii tradiționale poloneze, cu anii, a devenit tot mai mult un instrument politic. Stilul neconvențional al Zulei nu ar fi recomandat-o pentru selecție, dar Wiktor vede în ea ceva ce nu-și poate explica și ține să fie aleasă. În câțiva ani, Zula avea să devină o stea a muzicii și dansului din Polonia anilor ‘50. Într-unul dintre turneele din Berlin, cei doi plănuiesc să fugă către Vest, dar Zula nu apare la momentul stabilit. Nesiguranță, teamă, neîncredere, motivele îi rămân străine lui Wiktor. Viața îi aduce împreună din nou și în Paris, cu alți parteneri de viață, pe urmă înapoi în Polonia. Se caută neîncetat, o legătură ce nu ține de rațiune îi aduce mereu împreună.

Deși filmat digital, Cold War reușește performanța de a reda subtilitățile, nuanțele, granulația tipice realizării pe film, iar acesta este meritul DoP-ului Lukasz Żal, cu care Pawlikowski a colaborat și la Ida și care spune că s-a inspirat din lucrările fotografilor Ralph Gibson și Helmut Newton. Explicația cea mai logică a folosirii esteticii monocrome ar fi că rezonează cu lumea cenușie a Poloniei comuniste, dar o altă rațiune oferită de regizor ține de faptul că povestea de dragoste dintre Wiktor și Zula nu putea fi redată decât contrastant, de aici și nuanțele puternice de alb și negru. Într-adevăr, în această poveste epică nu puteau exista linii de mijloc, nuanțe șterse. Monocromul de fapt potențează trăirile vibrante, puternice ale celor două personaje. Nimic din ei nu este tern, personalitățile lor revarsă culori intense, ce nu se integrează în decorul șters, fie Polonia, fie Occidentul.

La primul nivel, o poveste despre dragoste în vremea dictaturii, Cold War are, de fapt, amploarea unei grande histoire, căci, deși evenimentele politice, sociale intervin în cursul firesc al vieții personajelor, acestea reușesc să transforme istoria mică într-o mare istorie, incompatibilă cu nici un sistem politic, cu nici o constrângere sau prejudecată.

Silvia Dumitrache

Critic de teatru la revista „Observator cultural” din 2008, consultant artistic la Teatrul Nottara din București. Îi place să cunoască teatrul din cât mai multe perspective, astfel că, pe lângă critică, a făcut PR pentru Festivalul Undercloud și asistență de regie la două spectacole ale lui Chris Simion. Este pasionată de fotografie și îi place mult limba spaniolă.