AIFF.4. Residue – Acasă, pe Câmpia Armaghedonului

18 Septembrie 2020

Un tânăr se întoarce acasă după mult timp. Intuim deja – deoarece am mai văzut filme – că, la fel ca în cazul oricărei întoarceri, și aici totul va fi complicat. Viața cartierului a evoluat, oamenii – familie, prieteni vechi – sunt aceiași, dar parcă totuși altfel. Pe decalajul dintre cel plecat și cei rămași, transformat cu trecerea timpului într-un hău de netrecut, regizorul Merawi Gerima construiește un film urgent, când bătăios, când melancolic, despre niște vremuri care nu vor să apună. Să mai spun doar că totul se petrece într-o comunitate de culoare, iar oamenii pe care-i urmărim sunt tineri, furioși și cu textele la ei: ca să întorc un slogan șaișoptist, filmul are ceva de zis și știe exact ce. E de ajuns pentru a deveni un hit de moment, care apasă clapele juste într-un moment de necesitate. E însă de ajuns pentru a fi un film mare?

Inițiații știu că „Gerima” nu e un nume venit de nicăieri. Ați ghicit, Merawi e fiul marelui Haile, teoretician și practician al așa-numitului Third Cinema, care prin anii ’70-’80 arunca în aer obișnuitele reprezentări (de rasă, de clasă, de gen) ale cinemaului dominant și ne arăta un Los Angeles așa cum nu prea mai văzusem. În Ashes and Embers (1982), de pildă, vedeam cum veteranii Războiului din Vietnam nu erau în exclusivitate albi, și că acești oameni de culoare, încă netăbăciți de obiectivul camerei, duceau la rândul lor o viață plină de meandre, ascunsă și suferindă, care trebuia cartografiată până în cele mai întunecoase unghere. De atunci – adică de la apogeul mișcării L.A. Rebellion, cu Gerima, Charles Burnett și Billy Woodberry pe poziții fruntașe – și până acum, lucrurile par să fi stagnat, social și cinematografic vorbind. Social, această vară fierbinte și confuză a demonstrat-o cu vârf și îndesat, reușind totuși să impună figura lui George Floyd drept icon căzut al unei furii populare care încă nu s-a stins. Cinematografic, cu câteva excepții – Spike Lee, Jordan Peele, Boots Riley –, impresia e că filmele L.A. Rebellion, gemând de viață nefardată și nescenarizabilă, rămân vârfuri neegalate. 

Residue
Residue

Merawi Gerima pare să aleagă o cale de mijloc între aceste două potențiale direcții: una care pleacă urechea la vicisitudinile traiului american pentru o persoană de culoare obișnuită, nevoită să se confrunte cu „tensiuni interrasiale” și rasism latent din partea întregii societăți; și alta care surprinde necesitatea de a ridica pumnul și de a lupta în numele unei alternative mai cinstite la lumea actuală. De aceea, filmul său are aerul unui mix de momente încărcate emoțional, care ancorează povestea în zona subiectelor cu miză uriașă și pasaje care sună fals și găunos, reluate, printr-un soi de reverență stângace, din filmele deschizătorilor de drumuri. Șarmul și limita filmului țin, în fond, de senzația că întregul proiect a fost imaginat de un condei încă necopt, depășit de anvergura problemei ridicate. În această vulnerabilitate, în spatele căreia ghicim un tânăr dornic să bifeze totul și să epuizeze un subiect vădit inepuizabil, stă, poate, cheia filmului.

Să dau un exemplu. A-l împovăra pe protagonistul Jay (Obina Nwachukwu), proaspăt reîntors de la facultate, cu planul de a realiza un film despre Q Street, locul în care a copilărit alături de tovarășii lui regăsiți, este, dacă nu o idee cusută cu ață albă, atunci cel puțin o mostră de naivitate din partea celui care ține la biografia sa mai mult decât trebuie. Ar fi fost de preferat un film mai sec, construit pe schimbul de priviri mai mereu ostil dintre albi și negri, pentru a accede din start la o experiență identitară fundamentală. Când filmul se rezumă la așa ceva, rezultatul e ireproșabil: priviți doar scurta secvență în care Jay discută cu un prieten, noaptea, în apropierea casei, apoi imaginea prinde să se albăstrească treptat (intuim un girofar), iar prietenul își dă jos, preventiv, gluga de pe cap, deși situația nu o cerea. Într-un astfel de detaliu nespus, abia figurat, intuim o rană gravă și comunicabilă cu mare greutate, dublată de abilitatea scenaristică a celui care a făcut un pas în spate și s-a privit din exterior. E, literalmente, ceea ce vedem în scena când Jay fuge de poliție după ce a atacat un individ: camera reculează lent, dând la iveală doi tineri albi care privesc toată situația de pe terasa unui apartament, ca și cum ar fi un spectacol, pe principiul „a se lua cu popcorn”. Prea explicit și didactic acest giumbușluc de mizanscenă? Foarte posibil, dar ce știu e că, surprinzător, funcționează. De parcă, în aceste clipe, Merawi Gerima ar deveni conștient că doar cu acest preț se mai poate picura, în ziua de azi, politică în artă: cu prețul „vârâtului în moacă”, care să ne asigure că nu mai e cazul să ne facem că plouă. Astfel de momente, fragile, în care ficțiunea vine la pachet cu reziduul său de denunț și furie, sunt tot ce are mai bun o artă politică militantă, dezirabilă pentru binele tuturor. 

Residue a fost proiectat în cadrul celei de-a 4-a ediții American Independent Film Festival.

Avatar Victor Morozov
Critic de film și jurnalist; de două ori pe lună scrie cronică de film în Dilema veche; colaborează cu Acoperișul de Sticlă, Film Reporter, Ziarul Metropolis; studiază film la Trinity College, Dublin. La Films in Frame, Victor scrie cronicile bi-lunare de vineri.