Pământ în transă – Trei politicieni triști | Kinostalgia

12 Februarie 2021

„[…] Cinema Novo este un fenomen al popoarelor colonizate și nu o entitate privilegiată a Braziliei: pretutindeni unde va exista un cineast dispus să filmeze adevărul și să înfrunte normele ipocrite și polițiste ale cenzurii, va exista un germen de Cinema Novo. Pretutindeni unde va exista un cineast dispus să înfrunte comercialismul, exploatarea, pornografia, tehnicismul, va exista un germen de Cinema Novo. Pretutindeni unde va exista un cineast, oricare ar fi vârsta sau originea lui, pregătit să-și pună cinemaul și profesia în slujba cauzelor importante ale timpului său, va exista un germen de Cinema Novo.” (Glauber Rocha, „Estetica foamei”)

A fost, pentru o bună perioadă de timp, port-drapelul tiermondismului, iar lumea-ntreagă îl primea cu brațele deschise. A fost cel dintâi care a resuscitat o cinefilie tot mai amenințată de scleroză, incapabilă să înțeleagă drumul de urmat odată cu dizolvarea studiourilor hollywoodiene. A fost cel care a redat încrederea unor mulțimi înflăcărate de oameni pentru care cinemaul însemna mai mult decât iluzie, glamour, forme rotindu-se în gol. Pentru cei care l-au cunoscut, a fost un foc de artificii; pentru ceilalți, a fost un nume care a sintetizat toate contradicțiile și frământările unei epoci, și care în ultimă instanță a mizat totul – atunci când s-a trezit însingurat și bolnav – pe cartea cinemaului. Glauber Rocha (1939-1981): copil-minune și fiu risipitor al Braziliei, înainte-mergător al curentului care s-a numit Cinema Novo, nod de intersecție al cinemaului de gherilă și al marilor piețe festivaliere, om inepuizabil, cum nu sunt mulți. A-i rezuma viața nebună în câteva rânduri e pură deșertăciune. Mai bine am începe să-i (re)vedem filmele, căci sunt grozave – adevărate turbioane de forță telurică, magie primitivă, ritual hipnotizant, teatru epic. Printre ele, Pământ în transă / Terra em transe (1967), poate cel mai mare.

Urmând unei incursiuni în trecutul mitologic, cvasi-westernian al Braziliei, al treilea lungmetraj al lui Rocha revine în prezent, dar oarecum pe ocolite, sub forma unei alegorii. Suntem în Eldorado, tărâm măcinat de turbulențe politice, în care doi indivizi se luptă, de la distanță, pentru supremație: unul e un fascist care umblă cu crucea într-o mână și cu un steag negru în cealaltă, izolat de exterior în palatul său aristocratic; celălalt e un populist care le promite marea cu sarea țăranilor înfometați, ținând cuvântări înfocate din mijlocul lor, dar apoi îi trădează pe toată linia și-i amenință cu represiunea polițistă. Ce-i leagă pe acești doi oameni, rătăciți fiecare în câte o lume ermetică, este poetul Paulo Martins (Jardel Filho), om de intrigi și culise, artist înregimentat cu visuri de mărire, care se vede până la urmă împotmolit în corupție și dubiu. Ascensiunea și decăderea lui, ambele vertiginoase, ambele nemeritate, ambele rod al unui traseism chinuit de remușcări, sunt subiectul acestui film măturat din cele patru orizonturi de curenți contradictorii și paradoxuri profetice. Luciditatea pur wellesiană a lui Rocha, pe care o împarte cu personajul acestui film, îi impune să penetreze întotdeauna în miezul fierbinte al momentului, parcă forțându-l să adopte un traseu similar cu acela al regizorului-vraci care a fost Welles. Ceva ce Serge Daney asemăna cu o rachetă: aceeași plecare în trombă, cu Welles dând Citizen Kane la 26 de ani, cu Rocha dând Barravento la nici 24, urmată de o acalmie de moment – amândoi ating vârful celebrității relativ repede –, și-apoi de-o inexorabilă destrămare, când amândoi pierd motoare auxiliare, rezervoare de combustibil, piloți, absolut tot. Dar pentru cine e dispus să creadă în ei, avântându-se pe urmele lor într-un imperiu saturnian, incandescența lor e de ajuns. De asemenea, întâlnim în ambele cazuri o aceeași fascinație pentru destinele dionisiene – cu mențiunea că, la Welles, Kane era un magnat megaloman care visa să controleze informația, în timp ce Paulo Martins al lui Rocha e un poet idealist care visează să cârmuiască conștiința mulțimilor. După cum se vede, nu e o diferență de substanță – ci doar un accent pus în altă parte.

Pământ în transă
Pământ în transă

Truffaut zicea undeva că filmele seamănă cu autorii lor – e ca și cum în acel moment doar ce terminase de văzut Pământ în transă. Văzând și revăzând filmul lui Rocha, frapează de fiecare dată exigența cu care fiecare cadru dezvoltă în interiorul său un avânt poetic de nestăpânit. De parcă pentru Rocha, dincolo de utilitatea narativă a acestor imagini, ar fi contat doar imperativul mizanscenei ca rezervor de încărcătură lirică. Îmi vin în minte puține filme care, lăsându-se în voia unei exaltări de toate clipele, să păstreze totuși intact Nordul unei priviri pătrunzătoare obligatorii. Rocha pare să fi imprimat acestui film tocmai felul său de-a fi: inflamabil și ager, visător și deziluzionat, prins în accelerații circumstanțiale și căderi de neînțeles. Într-o carte importantă dedicată cineastului, Sylvie Pierre afirma: „Toată opera sa este astfel împărțită între două concepții ale cinemaului. Una, voluntaristă și indiscutabil politică, constă în a face cinema «așa cum ar trebui să fie», pentru Lumea a Treia, pentru America Latină revoltată, pentru a afirma importanța cinemaului brazilian în lume. Cealaltă, corespunzând unei pasiuni pentru cinema așa cum îi apare poetului, și care nu-l privește decât pe el, fără a înceta totuși să surprindă contradicțiile proprii unei culturi oprimate.” 

Rocha inventează prea puțin în această alegorie – e suficient să se uite în stânga și-n dreapta, printre „țapi” și alți generali însetați de sânge, care au îndoliat un continent de-a lungul unor decenii pline de zbucium: urmele trecutului și amenințările viitorului sunt omniprezente. Poate de aceea, deși niciun nume din poveste nu ne e cunoscut, totul – de la figurile tragice ale țăranilor și până la mutrele îmbuibate ale politicienilor, trabucurile lor omniprezente în colțul gurii și burțile care-și croiesc loc pe sub sacourile prea strâmte –, totul prezintă un aer vag familiar, ca o ancoră care ține filmul legat de o concepție dialectică a istoriei. Trebuie văzute secvențele aproape comice în care filmul pastișează dezinvolt formatul reportajului cu rol de defăimare a opozantului politic, propulsat de un voice-over butucănos și propagandistic, cu nimic superior mașinațiilor taberei adverse. Ceea ce nu-l împiedică pe Rocha să se piardă în superbe digresiuni intime, în care violența politicii lasă locul violenței iubirii și imersiunii la adâncime în climatul socio-cultural al timpului, grație unor eliberatoare secvențe filmate într-un club de jazz și demne de Cassavetes. Punându-ne în compania unei conștiințe torturate, blocată într-un du-te-vino de la un lider politic la altul, de la o femeie la alta, de la un perete al propriei minți la altul, Rocha își va fi afirmat credința într-un cinema care, fără să sacrifice nimic din clocotul subiectivității, poate articula, înregistra și accelera nevoia unei lupte colective a poporului întru emancipare. Dintr-o dorință nestăvilită de utopie, Rocha își concepe filmul ca un poem în favoarea maselor, ca un glonț împotriva imperialismului, ca o imagine care conține într-însa deopotrivă urmele subversiunii și ale autocriticii. Cum spune și Paulo Martins într-un fel de răget stins, „Când frumusețea este depășită de realitate, simțim în fine cum moartea converge, chiar și sub forma vieții, agresivă.”

Pământ în transă / Terra em transe este disponibil pe MUBI.

Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Avatar Victor Morozov
Critic de film și jurnalist; scrie săptămânal în Scena9 și bilunar în Dilema veche. Studiază teorie de film în Paris. La Films in Frame, Victor prezintă Kinostalgia - o rubrică lunară despre filmul de patrimoniu