Les Films de Cannes à Bucarest – Mandibules – O fantezie de îmbogățire înfășurată în leucoplast

26 Octombrie 2020

Mandibules, noul one-man show al lui Quentin Dupieux (Deerskin, Rubber, Reality), e o fantezie de îmbogățire perfect etanșată în universul cauciucurilor-călăi, a jachetelor narcisiste și a altor marote absurde. Doi mormoloci cu minte înceată, Jean Gab (David Marsais) și Manu (Gregoire Ludig), într-un buddy bond pe viață (care în anii 2000 era subiectul recurent al comediilor hollywoodiene de duzină), primesc sarcina de a plasa o valiză în portbagajul unei mașini și a o transporta dintr-un loc în altul, pe o distanță de câțiva kilometri. Obstacolele inevitabile, care poate ar fi parazitat filmul dacă n-ar fi fost vorba de Dupieux, ar fi implicat rătăcirea valizei sau tragerea de timp, sau întâlnirea cu bandiți care să râvnească valiza. Aici, în schimb, narațiunea e dinamitată de apariția fulgurantă a unei muște supradimensionate, ultra sforăitoare, pe care protagoniștii o confundă inițial cu un uscător de păr. Și-aici se încheie prima misiune – uitând complet de valiză, cei doi își dedică timpul și ultimii bani încercând să dreseze musca trofeu, à la Bertrand Mandico în Our Lady of The Hormones, cu un aspect similar de făcătură textilă, în speranța că ar trimite-o la furat bănci și mâncare. 

Mandibles
Mandibles

Creatura, supranumită Dominique (la Mandico, ea primea numele de Zhivago), imită o muscă gigant, ale cărei măruntaie sintetice n-o fac în niciun caz mai reală decât un casetofon care bâzâie camuflat de niște rufe vechi. Peste aripile-i de plastic, care întăresc și mai tare butaforia, cei doi înfășoară neglijent niște leucoplast, ca să nu cumva s-o ia la fugă. Dominique e răpită, dar simpatizează puternic cu agresorii ei, cel puțin cu Jean Gab, care o tratează cu mâncare de pisici și o pupă pe bot; acest sindrom Stockholm nu pare să fie nicicând mai rizibil ca atunci când Jean Gab, la apogeul procesului educațional, o trimite pe Dominique să-i aducă niște banane. 

În partea lui de road movie atipic, Mandibules îi urmărește pe Jean Gab și Manu scormonind după un loc de dresaj, precum și un acoperiș deasupra capului. În completă asimetrie cu Coasta de Azur, aici privită ca o zonă provincială și uitată de lume, Jean Gab își călărește unicornul pufos în spatele trabantului condus de Manu; sunt doi oameni fericiți care n-au nici trecut, nici viitor, ci trăiesc într-o realitate fabricată de ei înșiși, care funcționează după propriile coduri lingvistice (un fel de strângere de mână băiețească, hiper absurdă, în care cei doi denumesc “Toro!” orice moment esențial din călătoriile lor). În această logică anti-politically correctness, umorul derivă uneori din isteriile unui personaj cu un handicap neobișnuit, jucat de Adèle Exarchopoulos, obsedat de mâncare, sunete înalte și teorii conspirative. 

Marotele lui Dupieux nu sunt niciodată previzibile – ci doar au un sens luate la grămadă. De pildă, orice cinefil familiarizat cu filmele sale anterioare ar fi crezut într-o pistă narativă a insectei malefice, care ajunge să ucidă de plăcere. Dupieux o abandonează, la fel și orice altă tentativă a spectatorului de a croi povestea pe parcurs. Mandibules nu e nici despre un model de business cu muște, nici despre o lume populată cârduri de gemeni, ci, în mod ciudat, despre prietenie. Titlul, pus ca o pradă pentru spectatorii amatori de găsirea exhaustivă a unui sens în orice, nu face referire la nimic palpabil din film, ci este efectiv aluzia supremă la Jaws. Priviți cu atâta candoare, cei doi gogomani seamănă cu arhaizații mintal ai lui Bruno Dumont din P’tit Quinquin. Mandibules e brobonit de tipare și tipaje, iar micile erupții de realism magic (fie că vorbim de disparițiile vacilor, la Dumont, respectiv, muște gigant, la Dupieux) nu fac decât să coloreze un univers care sună a gol din toate părțile. 

 

Filmul este distribuit în România de Independența Film și va rula în cinematografele noastre în cursul anului viitor.

Georgiana Musat Georgiana Musat
Critic de film și jurnalist, masterandă filmologie la UNATC. Colaborează cu revistele Scena9, Acoperișul de Sticlă, FILM, FILM Menu. La Films in Frame se ocupă de Topurile Lunii - publicate o dată la două săptămâni, miercurea. Când are timp liber, se retrage cu cortul în pădure, unde își imaginează vieți paralele și vulpi zburătoare.