John From – Pierde-vară

24 Iulie 2020

John From (2015), debutul portughezului João Nicolau, e numai bun de văzut în lunile astea de vară bizare, cu planurile lor de vacanță date peste cap și cu neputința de a-ți lărgi orizonturile dincolo de blocul vecin, luni care nu seamănă cu nimic din ce știm. Iată un film pre-pandemie care examinează langoarea estivală într-un cartier rezidențial din Lisabona, pe urmele unor adolescente care n-au altceva de făcut decât să asculte muzică, să meargă din când în când la vreun party de sufragerie și să-și petreacă mare parte din zi tolănite la soare. Nicio ieșire la vreun festival sau la mare, nicio ispravă care să apară pe nepusă masă: Nicolau pare să ia ad litteram ideea “filmului fără subiect”, a “lumii în care nu se întâmplă nimic” – iar siguranța cu care înlănțuie cadrele molcome ale filmului, fără presiunea vreunei pedale de accelerație care imploră să fie apăsată odată și-odată, ne-arată că omul și-a găsit deja o voce a lui. Cu vocea asta imperturbabilă și sigură pe ea, orice evadare și orice escapadă ajung să ceară un efort real din partea personajelor. Nimic mai străin acestui film decât idea de deus ex machina, care să le ofere personajelor, „ca prin minune”, vreun motiv temeinic pentru a se trezi dimineața.

Aidoma protagonistei Rita (Julia Palha), care profită de acest dolce far niente pentru a se descoperi pe plan amoros – fără ca această descoperire să aibă ceva zaharisit în ea –, filmul își construiește propriul univers format din imobile imposibil de diferențiat, din străzi betonate și goale sub arșița după-amiezii, din parcări și hipermarketuri. Nicio boare de vânt, ai crede, nu vine să tulbure această geografie ultra familiară a spațiilor rutinate. Și totuși, în buna tradiție a cinemaului portughez, Nicolau cunoaște puterea iluziei unei lumi hiperrealiste atent fixate în fața obiectivului, la fel cum cunoaște necesitatea ca, tocmai dinlăuntrul acestei lumi posace și care nu promite nimic, să descoperim o fantezie capabilă să ne poarte departe. La fel ca la un Manoel de Oliveira sau un João Pedro Rodrigues, cu cât realitatea inițială e mai plauzibilă, cu cât ne îmbie mai duios cu ceea ce am trăit și noi, cu atât negarea ei în favoarea unei fantasme compensatorii va fi mai vehementă.

John From
John From (sursă: Fred Film Radio)

Ajunge să privim scripetele scenaristic care pune în mișcare peripeția mentală din John From: la un institut cultural de cartier pe unde are obiceiul să-și ducă veacul când și când, Rita dă peste o expoziție dedicată acestui ținut îndepărtat care e Melanezia. Întâmplător, fotografiile aparțin unui vecin recent instalat în zonă: ce prilej mai bun de a călători cu imaginația la celălalt capăt al lumii și de a executa, pe drum, câteva driblinguri amoroase? Lipsa de miză reală a poveștii – pe principiul „dacă nu merge, nu merge, dar poate totuși iese ceva…” – permite filmului să decoleze departe de mlaștina naturalistă în care amenința să se afunde, înspre teritoriile mult mai ofertante ale fanteziei descătușate, unde totul e posibil. Informându-se despre o regiune pe care nu o cunoștea câtuși de puțin înainte (așa află că insularii închinau un cult unui parașutist american din Războiul Mondial, prezentat ca John from… America) și sperând măcar la un flirt cu fotograful, Rita găsește un scop estival, fie el firav. Iar filmul, pe urmele ei, poate abandona orice ancoră pentru a se afunda tot mai adânc în lumea reveriei pure. Cum spune o vorbă cunoscută a criticului francez Michel Mourlet, „cinemaul substituie propriei priviri o lume în acord cu dorințele noastre”.

Dacă Mourlet avea dreptate, atunci John From e fără doar și poate un film de cinema. Forța sa stă în lejeritatea tonalității – pe principiul „nimic mai simplu” – care acordă tot creditul din lume unei minți adolescentine însărcinate cu plăsmuirea unor lumi alternative și cu confecționarea unor scenarii cu happy end. Atent la inside jokes-urile adolescentine – ambele fete se salută cu apelativul „Paulo Rodrigo” – și la umorul lor deadpan, filmul descrie totuși o lume ușor revolută (nu prea vedem telefoane mobile), în care astfel de poante aveau rațiunea lor: ele serveau ca proptele la construcția unei fragile bule privilegiate care să aparțină doar inițiaților și să-i izoleze de „fraierii de adulți”. Fără să-și trădeze în vreun fel ingenuitatea luminoasă a viziunii, João Nicolau demonstrează că fantasmele care să ne scoată din lâncezeala toridă sunt la îndemâna oricui: e de ajuns niște abur care să învăluie cadrul din toate părțile și câteva efecte rudimentare care să transforme terenul viran din preajma blocului într-o Grădină a Babilonului prin care curg canale cu apă cristalină. De-acum, în lumea digitală, visul diurn nu mai cunoaște limite.

John From este disponibil pe MUBI.

 

Avatar Victor Morozov
Critic de film și jurnalist; de două ori pe lună scrie cronică de film în Dilema veche; colaborează cu Acoperișul de Sticlă, Film Reporter, Ziarul Metropolis; studiază film la Trinity College, Dublin. La Films in Frame, Victor scrie cronicile bi-lunare de vineri.