I’m Thinking of Ending Things. Visul unei nopți de iarnă

9 Octombrie 2020

Cred că sunt anumite lucruri asupra cărora criticii de film se pot apleca cu un fel de obiectivitate – se poate discuta suficient de imparțial despre cât de original (sau nu) este un concept, cât de bine (sau prost) joacă un actor, cât de complex (sau simplist) este stilul sau mizanscena. Am scris de destul timp, însă, ca să pot spune cu o oarecare certitudine că până a avea ultimul cuvânt despre calitatea unui film (atât de tenant pentru critici), există o sumedenie de lucruri care ne stau în cale. E vorba de preferințele noastre politice (influențate de viața pe care am dus-o până atunci, alături de cine am crescut sau de cine suntem aproape, cum este percepută și de cine e apreciată munca noastră și multe altele), temperament, personalitate, până și dispoziția de moment în unele cazuri. Nu mai spun de nivelul de educație, care oscilează chiar și în rândul profesioniștilor din domeniu.

În funcție de acestea, suntem mai predispuși să ne placă sau să nu ne placă anumite filme sau anumiți autori. Ne creăm argumentele de pe poziții nu în întregime alese de noi și, în ciuda obligației de a “judeca obiectiv”, de a ne debarasa de prejudecăți, cred că un critic de film are o forță limitată de retorică. Ce poate face el este să genereze discurs și, eventual, să-și împărtășească o judecată informată. Și totuși, cred că mai multe lucruri decât suntem dispuși să recunoaștem, țin pur și simplu de ceea ce se numește subiectivitate.

films_in_frames_thinking_of_ending_things_1

I’m Thinking of Ending Things, cel mai nou film al regizorului și scenaristului Charlie Kaufman, este exact genul de film care va fi plăcut sau displăcut în funcție de ceea ce aș numi, ca să cuprind cele de mai sus, bagajul nostru. Este un produs care se cere perceput intuitiv, visceral, nu rațional. Cei ce au o minte hiperactivă, introvertită, care nu-i lasă să doarmă noaptea, gândindu-se la ce au citit azi sau ieri, care face salturi bruște de la un subiect la altul sau se visează artist, om de știință sau actor, probabil îl vor judeca cu generozitate și se vor simți empatici cu construcția lui Kaufman (pe baza romanului omonim de Iain Reid). Ceilalți probabil se vor simți epuizați mult înainte să înceapă să ruleze genericul final (după mai bine de două ore de la primul cadru).

Nu sunt fanul filmelor care scot din pălărie “psihoza” sau “halucinațiile” personajului său principal în capul căruia am fost “tot timpul”, pentru că e prea facil (fac o concesie, însă dacă delirul îi aparține lui David Lynch). Dar găsesc că ceea ce face Kaufman aici este o formă de subiectivism de tipul “totu-i în capul personajului X”, validată prin meticulozitatea construcției. Povestea este a unui cuplu, un El și o Ea (al cărei nume se tot schimbă), jucați de Jesse Plemons și Jessie Buckley, plecați prin Oklahoma rurală, pentru prima oară împreună, la părinții lui. Misterul în sine (că toți sunt personaje în capul unui om de serviciu de la un liceu) l-am găsit destul de previzibil – mi-ar fi plăcut ca Charlie Kaufman să fi lăsat mai puține “indicii” și “piese de puzzle” inutile.

Dar concretețea anxietăților, densitatea singurătății transpuse pe ecran de Kaufman sunt remarcabile. Regizorul-scenarist nu face decât să dea glas – sau, mai bine zis, imagine, relief – unei minți precum cea descrisă anterior. Este mintea educată și imaginativă, dar nu și deosebit de inteligentă, a unui fost student “sârguincios”, nu și “perspicace” (aflăm asta într-o scenă incomodă de pe la jumătatea filmului), ajuns om de serviciu. Calea decăderii sale nu e decât sugerată de Kaufman, pe fundalul alienării mintale a părinților, a depresiei, bătrâneții și singurătății. Și totuși, mintea sa încă mai pistonează, proiectându-se ba într-un personaj, ba în altul, bărbat sau femeie deopotrivă. Rememorează vârste diferite din viața părinților ca într-o centrifugă (de la tinerețe la o bătrânețe consumată de demență). Ca oricine altcineva, are nevoie de atenție și afirmare, de dragoste și atingere. Neavând niciodată parte de așa ceva, nu se mai poate agăța decât de un obsedant “ce-ar fi fost dacă?”. Sare de la o idee la alta (de la citate de Oscar Wilde la recenzii de cărți și la cronici de film, cu A Woman Under the Influence a lui Pauline Kael în centru) ca o piatră aruncată cu efect pe suprafața unui lac, înainte să se scufunde de tot.

Dacă s-a tot menționat că, în filme-eseu precum Histoire(s) du cinéma, Jean-Luc Godard reproduce, prin colaje de imagini, caracterul spontan, împrăștiat și fulgerător al firului gândirii sale și lumea e mulțumită, de ce totuși față de intențiile similare ale lui Kaufman de aici unii critici au reacționat cu atâta ostilitate? I’m Thinking of Ending Things o fi, pentru unii, “o pastă flască și urâtă”, așa cum îl descrie Victor Morozov în Scena 9, preparată de un “șef vanitos” intoxicat de un “abur intelectualist”. Dar cum se face că lui Morozov îi scapă complet faptul că filmul lui Kaufman degajă angoasă și solitudine, nu exhibiționism, și că e produsul unor complexe și neliniști, mai curând decât al îngâmfării?

films_in_frames_thinking_of_ending_things_3

Înclinația lui Kaufman spre un anumit gen de exhibiționism nevrotic este evidentă de la colaborările sale cu Spike Jonze, mai ales din Adaptation. Acolo, alter ego-ul său jucat de Nicolas Cage era un Woody Allen fără viață sexuală, un anxios introvertit cu personalitate dublă. Scoțând boala mintală din ecuație, locurile erau destul de comune pentru Meta-filmul Hollywood-ian Elocvent cu scenariști în pană de inspirație. Creațiile lui Kaufman cred că au avut urcușuri și coborâșuri, iar ultimul urcuș cred că a fost Anomalisa. Construit ca o comedie romantică familiară despre un individ blazat ce se îndrăgostește de o femeie timidă, actul final e usturător și neplăcut – dragostea se revelează brutal ca infatuare, iar femeia se pierde în, la fel de ușor cum a apărut din, mulțimea de chipuri și voci (literalmente luând unicul chip și unica voce pe care le distinge protagonistul în jurul său). I’m Thinking of Ending Things rafinează aceste teme și ajunge la singura concluzie logică: o anumită formă de egocentrism (îmi permit să spun, “malkovich-ismul”) duce la agonie, iar actul final al filmului lui Kaufman o transpune pe note muzicale. Față de cadrul din Anomalisa cu protagonistul stând singur pe scările casei sale, numărul muzical al eroului din I’m Thinking… aduce în plus doar un strop de kitsch; disperarea se dă în spectacol, dar nu capătă nume de scenă.

Pare “prea mult”? Așa și trebuie. Luată în serios, depresia care urcă pe ecran nu are cum să fie nici amuzantă, nici rafinată. Nu e ceva care să ia culori atrăgătoare pentru ochiul cinefil, așa cum așteaptă Morozov, denunțând “imaginile plate, lipsite de orice relief” și “cadre[le] strânse și obsesive” în care apar personajele “captive în celule care nu comunică între ele”. “Captivitate”, “cadre strânse”, “imagini plate” – de unde și până unde nu sunt acestea procedee cinematografice perfect viabile? Dacă putem vorbi despre ceva “obiectiv” în legătură cu I’m Thinking of Ending Things, probabil este stilul său impecabil.

Este unul din cazurile rare din cinema-ul american mainstream în care forma (imagine, montaj) și fondul (poveste, tematică) se află într-un mariaj de succes. Drumul prin noapte, acoperit de viscol, imaginat de Kaufman și operatorul său Lukasz Zal, n-are ce altceva să însemne decât angoasă, rătăcire – și desigur că “lipsa de relief” de aici e cât se poate de căutată. Când pribegia prin vifor și întuneric e întreruptă de o insulă iluminată de neon, momentul e pur kafkian: un magazin de înghețată deschis iarna, cu angajate care chicotesc malițios și refuză să servească cuplul. Iar dacă am discutat despre egocentrism, firește că frecventele compoziții centrale cu Ea (Lucy, Louisa, Lucia etc) stând la masă și povestind, ca pe o scenă, cu ce se ocupă și cum l-a cunoscut pe El, nu sunt deloc întâmplătoare. Totul în timp ce montajul aproximează excelent delirul, deconectarea de realitate: o tăietură de montaj deseori suprimă minute întregi, și poate face tranziția între Ea ridicându-se de la masă în mijlocul unei discuții cu El și părinții lui ca să se uite pe fereastră și apoi, brusc, o cameră goală. Efectul e dezorientant, iar incursiunea în lumea concepută de Kaufman și colaboratorii săi nu e tocmai plăcută, ci amețitoare și bizară, iar puținele interludii comice din schimbul de replici dintre părinți (o Toni Collette și un David Thewlis în plină formă) nu sunt menite să ofere ușurare. Pot accepta că o parte din ingrediente sunt răscoapte de Kaufman, și poate că nu toate sunt de primă mână, dar felul în care este orchestrat ansamblul pentru mine nu este altceva decât cinema de calitate.

Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de

Andrei Bangu Andrei Bangu
Andrei scrie cronici de la 17 ani și a fost publicat prima oară în Observatorul Cultural cu bunăvoința lui Alex Leo Șerban. A făcut parte din juriul Cinemagia la TIFF în 2005 și publică articole despre film pe Filmreporter, Liternet. În timpul liber, scrie scenarii.