Cravata galbenă – Stele verzi

18 noiembrie, 2025

Regizorul Serge Ioan Celebidachi s-a gândit că ar fi o idee bună să-i aducă tatălui său, reputatul dirijor, un omagiu. Numai că ce a ieșit din vena aceasta hagiografică e o kitschoșenie de plastic care se crede mausoleu. Întâmpinat cu nesfârșite elogii, Cravata galbenă este un film „frumos” și fără înjurături, într-adevăr – dar asta nu îl face mai puțin vulgar.

În prima scenă a filmului, John Malkovich – Celibidache la vârsta senectuții – pune dulăii pe niște japonezi inocenți, care vor să vândă concertele dirijorului pe casetă. Filmul ne arată cum marea dada a lui Celibidache – altminteri un om foarte înțelegător – e că urăște tehnologia. Scenariul are grijă să ne bage în cap ideea asta – iar și iar, omul face urât la auzul cuvântului „înregistrare” –, transformând-o în practic singura chestie nașpa la Celibidache. Dar nici ea nu e nașpa, de fapt: ea denotă un spirit intransigent, care caută perfecțiunea (e o „filosofie”). Raporturile conflictuale cu cei din jur sunt sublimate – omul era un geniu; se înțelege, deci, că a rămas neînțeles de comunul muritorilor. Despre acuzațiile de sexism care i-au întunecat moștenirea nici că se pomenește: un artist e un artist e un artist – și cu asta, basta.

Înainte să ajungă pe scena mare a lumii, Celibidache e un băiețel care adoră să se uite sub pietre la furnicile ce mișună cu treabă pe pământul reavăn. Când pune mâna pe scripcă în fața oglinzii din cameră, o lumină chihlimbarie prinde să curgă prin ferestruica studioului. Mai târziu, dirijând cu bagheta într-o bazilică, va uita de sine și va cânta, în aceeași lumină portocaliu-chimică a reflectorului, direct pentru Sfânta Cruce. Filmul, ambițios, nu se sfiește să facă aur din plasticul decorurilor sale, să își transforme cascada de piese înregistrate special de cinci orchestre (bietul Celibidache!) în invocație mesianică; decomplexat, știe că răspunde doar în fața marilor simboluri. Dar să revenim, căci reveria muzicală a lui Sergiu este momentan, între pereții casei, periclitată: pater familias-ul Sean Bean scoate degrabă cureaua la rătăcirile de estet ale copilului. Când acesta din urmă se întoarce cu nota 19 din 20 la un test, îi zice marțial: „Nu e de ajuns, Sergiu.” „Dar, tată, ne-a dat din materie nepredată, nu cred că altcineva a făcut mai bine”, se hazardează puștiul. „Tu nu ești altcineva – tu ești un Celibidache”, vine răspunsul definitiv al patriarhului teleportat din Game of Thrones.

Tot începutul ăsta petrecut într-o fantasmă de lume rurală românească e plin de profeții și citiri în palmă – se pregătește de zor scenariul de manual al biopic-ului, despre individul cu stea în frunte. „Vei învinge, Sergiu. Vei fi rege. Shalom, Sergiu”, plusează firesc Golda, o amică de pe uliță (Bianca Rogoff). Apoi are loc inevitabila despărțire de familie: Sergiu își ia viața în mâini, ca orice star cu valori diametral opuse de cele părintești. Îl conduc la camion, în dreptul unei oportune pancarte cu „IAȘI – 3 KM”, amica de mai devreme și pal-ul lui de la fotbal, neaoșul Ginel (Orlando James), care, plin de vorbe de duh, îi urează să „înscrie încă un gol” acolo unde s-o duce. Tot schematismul ăsta al mizanscenei ar fi aproape conceptual-didactic – ceva între Opera de trei parale și Dogville – dacă nu ar fi atât de ridicol-simplist să îl vedem pe Sergiu, la costum și cravată atent match-uite, demarând din râpa asta, din obscurantismul ăsta, spre glorie mondială. Filmul e incapabil să îndulcească fie și-un pic cartonul acestor structuri binare demne de școala gimnazială (sat izolat vs. cosmpolitism, idealism artistic vs. pragmatism autoritar): orice nuanță mai complexă, mai întrupată dincolo de retorică, pare să îl sperie.

Despre București ce să mai zicem – o poezie! Anii ’30, acolo, înseamnă dame picante care nu te lasă să dormi liniștit pe bancă în Cișmigiu, localuri libertine, clădirea CEC-ului frumos restaurată, Teatrul Alhambra de mucava… Nu că filmul n-ar avea conștiință politică: nici bine n-a plecat omul nostru spre studii la Berlin (după o idilă comme il faut, „cât de norocos sunt”, mult privit în ochi, „pleacă până mă răzgândesc și te leg de pat” etc. etc.), că dă în tren peste un suflet bun care îl informează prompt, neîntrebat, ca la comandă: „Germania este… în schimbare. Pentru cei ca tine, pentru minorități nu va fi ușor.” Nazism, înțelegeți? Nu ca profesorul de muzică care salută clasa cu „Heil, Hitler!”, apoi îi profețește lui Celibidache că „dacă talentul [său] este la fel de mare ca aroganța…” În fine: cum a trăit omul nostru la Berlin pe timp de război? Cu dragoste de muzică, normal. Vorbind cu Pasărea de foc a lui Stravinski, normal. Niște anunțuri cu „Juden” lipite într-o curte interioară și niște explozii frumos făcute pe computer sunt de ajuns pentru a figura o noapte eternă. Îl regăsim pe Sergiu direct în ’44, jerpelit printre ruine și furnale de fabrică – probabil ultimul om rămas în Berlin, cu bombardierele care par să îl ia la ochi personal, ca într-un joc video. Apoi peripețiile acestui vector al istoriei continuă și continuă, la fel și clișeele de biopic (inevitabila cameră de hotel distrusă de artist etc.) pe care filmul le prezintă ca pe niște perle rare, cu o uimitoare emfază.

Filmul nu e niciodată amuzant, dar, dacă ar fi cedat bățoșenia „culturală” de tip Hallmark pe niște prost gust asumat, ar fi putut fi. Așa e doar insuportabil de cringe, un muzeu ofilit, un Pianistul de pe Temu (cum just l-a descris jurnalista Alexa Florescu). O bună parte din senzația asta vine din alegerea actorilor și a limbii de interpretare. Tot filmul e rostit în engleză, mai puțin partea germană. România, însă, nu are dreptul la așa tratament – actorii români stau pe margine, dau culoare locală. E de văzut, în sensul ăsta, și momentul când sora lui Sergiu i se plânge, într-o scrisoare, de greutățile sub comunism – scrisoare scrisă din dreptul unei mari biblioteci, în fața unui birou de lemn masiv la care tronează tatăl „deposedat”, în timp ce afară, desigur, e haos. (Comunismul, în film, înseamnă pe parte vizuală o coadă la ceva.) România e un fel de absență structurantă: după un curs la Paris, un nene cu mustață îl interpelează pe Celibidache – e un securist care îi vorbește de patrie. Răspunsul dirijorului vine cu o iuțeală de cercetaș, de parcă toată viața a așteptat clipa asta: „Țara mea a murit în ziua în care ne-ați transformat în satelit al Moscovei.” Urmează o înfocată dezbatere cu soția, în interiorul unui apartament luxos-decadent din Veneția, aceasta văicărindu-se la dorința lui de a se întoarce în „iadul comunist”, apoi niște pensulă CGI cu aeroportul Otopeni și o Dacie lucioasă.

O altă chestie interesantă e opțiunea pentru Ben Schnetzer, actorul de 35 de ani care îl joacă pe Celibidache din adolescență până pe la 60 (pe final are părul grizonant și emană un sex appeal de tip reclamă la parfum pentru oameni rasați), în nota unei energii chipeșe de nestăvilit. În plus, regizorul își introduce un alter ego în poveste: Miki, fiul dirijorului, proaspăt absolvent de liceu (jucat de Charlie Rowe, un actor de 29 de ani – printre altele, filmul se chinuie să demonstreze cum vârsta e doar un număr), care visează să facă film documentar și să respecte sfatul inedit al lui Celibidache-Malkovich-Tata, acela de a rămâne „true to yourself”. Castingul, măcar aici, pare involuntar inspirat, într-atât de clar emană filmul acesta o concepție despre creație și viață care ar da peste cap orice adolescent întârziat, privilegiat și lăcrămos.

Orișicum, publicul e servit. Am auzit de-atâtea ori marota cu „filme de festival” anti-spectatori, încât acest titlu care pare o publicitate pentru mersul la cinema înțeles ca act social nobil, ca gest de a te afișa în miezul unei culturi distinse, se simte ca un fel de revanșă. Însă oricât Bolero ar rula – o dată, de două ori, de trei ori, o lecție înțeleasă și de Bogdan Mureșanu în filmul său despre comunismul crepuscular Anul nou care n-a fost (2024): pune Ravel peste orice, iar mizanscena se va înălța automat –, oricât și-ar masca slăbiciunile printr-un lung alai de partituri-cheie, Cravata galbenă rămâne artă în stadiul cel mai academic și mai gonflat: o artă elefantin-ineptă. Subiect mare, echipă mare: totul se reduce la niște calcule de contabil care să mulțumească oficiul de turism național. Fiul își protejează personajul-tată, netezindu-i calea spre o apoteoză facilă. Proiectul e o comemorare încremenită, o vitrină care mcdonaldizează și kitschifică istoria: forțele ei ireductibile sfârșesc ca spectacol naiv și pueril, care falsifică totul.