Conclave, filmul cu Ralph Fiennes și Stanley Tucci lansat pe ecranele noastre cândva în îndepărtatul 2024, vorbea despre viitorul papalității, despre pivnițele Vaticanului, despre luptele de putere dintre cardinali și despre multe alte lucruri care la ora aceea păreau simple abstracțiuni. Și care, odată cu moartea Papei Francisc, au devenit actualitate presantă.

Veritabil thriller electoral, Conclave își disimulează verva politică sub veșminte binecuvântate cu o aură atemporală. Aici e de găsit forța filmului regizat de Edward Berger: în felul cum telescopează mai multe epoci, laolaltă cu pasiunile lor respective, într-o imagine sintetică despre prezent. Așa se face că amorașii blajiini și chipurile trăsnite la contactul divin din marile fresce renascentiste veghează apăsător și sever peste mișunelile contemporaneității, în ceea ce pare să fi fost dintotdeauna un spectacol mai mult derizoriu decât înălțător. Ca film despre „culisele” unui joc politic, Conclave are de partea sa revelația. Or, revelația nu înseamnă automat și surpriză. Intuiam, chiar fără a ști cu precizie, că în spatele ușilor și ferestrelor închise, conclavul Vaticanului se reduce la o gloată la fel de îndepărtată de cele sfinte ca orice băiețeală dintr-un bar sportiv. Dar asta nu știrbește din plăcerea de a asista la ostilități – la dezvăluirea, strat după strat, a meschinăriei și tertipurilor care transformă alegerea noului papă într-un joc de masacru. Credința, în contextul dat, devine o vorbă golită de sens – totul e acțiune tactică și pur pragmatism.

În altă ordine de idei, conclavul acesta ține, întâi de toate, de ritual – deci, de o anumită ordine simbolică. Ca atare, a-l examina sub lupa prezentului reprezintă o profitabilă operațiune cinematografică. Căci el transformă procesul respectiv într-o arenă politică în care devine, dintr-odată, foarte interesant să vedem cât din rit persistă neschimbat în ciuda vremurilor și cât este obligat să se transforme la impactul cu ele. Dacă Hollywood a făcut acum acest film, asta e și pentru că a simțit că mecanismul alegerii noului papă permite – așa cum permite și o sală de tribunal – cristalizarea unei anumite concepții mainstream despre lume și viață, care azi, pe deasupra, a devenit extrem de politizată. Miza merge dincolo de calapodul filmului de gen capabil să ne bage cu capul în mașinațiunile unei clici ce aspiră la putere. În fond, filmul lui Berger este o dezbatere care implică, desigur, imaginea creștinismului care ar urma să fie propagată în lume – o operațiune identitară de marketing –, în aceeași măsură în care devine o sinecdocă, o versiune miniaturală a societății mai largi. Nu doar trucurile cinematografice ce țin de thriller sunt puse în valoare aici – ci chiar felul în care ele se actualizează la contactul cu noțiuni diverse precum progresul social, verticalitatea ideologică, tradiția conservatoare.

Cu alte cuvinte, Conclave e mai puțin stimulant ca film – acolo unde un titlu precum Habemus Papam (2011) al lui Nanni Moretti îl va depăși oricând prin bogăția mizanscenei – și mai fertil de discutat ca simptom societal. Ceea ce în ochii mei nu e neapărat un compliment. Bazându-se pe romanul lui Robert Harris apărut în 2016, Conclave se bucură, în lumina recentelor evenimente, de un mic elan vizionar – de la vechiul suveran pontif care moare după o întâlnire neplăcută (vezi întrevederea dintre J. D. Vance și Papa Francisc din preziua decesului) și până la contender-ul de culoare homofob și conservator, foarte similar cardinalului în carne și oase Fridolin Ambongo. Pe de altă parte, imaginea rece și matematică a filmului – cu mulțimi comice de bărbați care umplu ca într-o tabără înfricoșătoare holurile de marmură și autocarele puse la dispoziție – se simte ca o alegere reflexă. Slavă Domnului, Berger nu e un satirist cinic – genul Ulrich Seidl –, care să vadă într-un asemenea eveniment doar formalism găunos, însă opțiunea pentru această distanță politicoasă îl menține într-o zonă safe a indistincției. 

Pe de altă parte, filmul încearcă să-și nuanțeze partitura strecurând mici bemoluri în opoziția foarte clară dintre liberali și retrograzi: cei care cel puțin nu văd cu ochi rău comunitatea LGBT sau prezența mai mare a femeilor în Curia vs. cei care vor înapoierea la limba latină, la Italia, la o linie dură de intoleranță față de celelalte culte. Dacă filmul nu lasă dubii referitoare la preferința sa, încearcă totuși să arate cum conclavul ăsta e o afacere care murdărește, oricum ai da-o, pe toată lumea, indiferent de bunele intenții puse în joc. Critica Bisericii abia aici devine străvezie, în înțelegerea faptului că salvarea nu poate veni decât cu prețul suflecării mânecilor și al sacrificiului personal. Între scandalagiul Tedesco (Sergio Castellitto) și bunul samaritean Benitez (Carlos Diehz), filmul alege în final o cale parcă prea fantezist-comodă – și cu atât mai îndepărtată de realitatea actuală, care e mult mai întunecoasă și mai puțin „deschisă la minte”. Dar misiunea poveștii pare îndeplinită: imaginea acestui boys club pe cât de straniu, pe atât de savuros va persista, în zbaterea sa cu vremuri pe care e chemat să le traverseze, indiferent de deznodământul punctual.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.