colectiv, cel mai recent film al lui Alexander Nanau, documentează perioada imediat următoare incendiului de la clubul Colectiv, din 30 octombrie 2015, în care 64 de oameni și-au pierdut viața și 146 au fost răniți. Cu delicatețe față de victime, filmul ia ca punct de plecare tragedia, dar merge (mai departe) pe urmele efectelor sociale și politice pe care le-a provocat: reacția civică, demisia guvernului, criza dezinfectanților diluați de la Hexi Pharma, numirea unui guvern tehnocrat. Filmările din documentar acoperă un pic peste un an de la incendiu – aproximativ 14 luni, conform declarațiilor regizorului.

Alexander Nanau preferă să lucreze în genul observațional, cu multe ore de filmare, întinse pe perioade lungi de timp și care demonstrează o capacitate mare de sinteză la montaj. A lucrat la fel și la filmul său precedent, Toto și surorile lui (2014), un documentar emoționant despre trei frați care încearcă să-și găsească stabilitatea în lipsa unor adulți care să le-o asigure. Ambele documentare – Toto… și colectiv – sunt structurate cu atenție în jurul unui fir narativ clar, într-o formă apropiată de narațiunea clasică, prin care construiește personaje memorabile. Face acest lucru folosind mijloacele documentaristului, extrăgând elemente din realitatea pe care o vede el, și ține de tehnica lui de a se apropia de subiecții săi, de a identifica personalități și de a le reda. Astfel, colectiv gravitează în jurul a două personaje centrale: jurnalistul Cătălin Tolontan, redactorul șef al Gazetei Sporturilor, care a condus investigația prin care a fost expus sistemul de fabricare și distribuire a dezinfectanților diluați de la Hexi Pharma, și Vlad Voiculescu, cel de-al doilea Ministru al Sănătății din guvernul tehnocrat condus de Dacian Cioloș. Nanau îi privește pe amândoi cu respect, sunt modelele pozitive pe care le caută în societate – și cum scrie Andrei Gorzo, e animat de o nevoie de a găsi eroi în lupta anticorupție. Destinele lor (ale lui Tolontan și Voiculescu) sunt legate pe perioada acestui an, în colectiv, odată pentru că echipa lui Tolontan și ancheta lor au provocat demisia lui Patriciu Achimaș-Cadariu, predecesorul lui Vlad Voiculescu la Ministerul Sănătății, apoi pentru că acțiunile lor (de la momentul acela) fuseseră puse în mișcare de tragedia din 30 octombrie 2015. În răstimpuri, colectiv oferă și scurte incursiuni în viața uneia dintre supraviețuitoarele incendiului, Teddy Ursulean, o tânără curajoasă și cu o impresionantă capacitate de reziliență.

Altfel, chiar și cu această intercalare motivată narativ a planurilor, colectiv poate fi văzut ca având două părți distincte (și concurente): investigația jurnalistică din redacția Gazetei Sporturilor, și o a doua, care consemnează peripețiile lui Vlad Voiculescu la Ministerul Sănătății. Prima parte dezvăluie treptat munca în redacția GSP, urmărind (mai îndeaproape) eforturile lui Cătălin Tolontan și a doi dintre colegii lui, Mirela Neag și Răzvan Luțac, care avansează pas cu pas către informații tot mai sensibile, cu consecințe politice și sociale imediate. În cazul lor, filmarea unor momente relativ statice, cum sunt ședințele de redacție, întâlnirile cu sursele (acelea care și-au asumat public identitatea) și reacțiile materialelor publicate, servește direct documentarii procesului jurnalistic, redând contextul tensionat și riscurile pe care și le asumă toți cei implicați. În plus, are și avantajul că poate demonstra imediat efectele, adică ritmul acesta alert al filmului e justificat și de rapiditatea cu care ancheta jurnalistică avansează.

Atunci când filmul deschide o fereastră către biroul lui Vlad Voiculescu, ședințele ministeriale, conferințele de presă sau discuțiile cu echipa acestuia nu mai au forța de a susține ritmul setat deja în prima jumătate. Prin comparație cu foarte activa redacție GSP, cabinetul lui Vlad Voiculescu de la Ministerul Sănătății pare că doar se afundă tot mai tare într-un necunoscut pe care nu-l poate elucida nici până la final, oricât de bine intenționat ar fi el. Și Vlad Voiculescu câștigă bătălii, dar cumva prea mici și fără nici un fel de riscuri – în fond, poziția de pe care el „luptă” e una de putere și e responsabilitatea lui cât și cum știe să o folosească.

Alăturarea celor două segmente creează niște fisuri în această narațiune compactă, maniheistă și minuțios construită a documentarului. Tolontan și Voiculescu sunt băieții buni, cei care forțează reformarea sistemului învechit și corupt, dar de aici lucrurile încep să se clatine pentru că ei se află pe poziții incompatibile. Pe de-o parte, pentru că unul vine din poziția celui care contestă autoritatea și celălalt este autoritatea – de altfel, filmul recunoaște asta când îl arată pe Voiculescu că persiflează, îngăduitor, un articol mai puțin flatant scris de Tolontan, despre prima lui conferință ca ministru. Această contradicție vine și din faptul că Nanau e într-o poziție de non-combat față de Vlad Voiculescu, iar o astfel de acceptare a autorității oficiale e frapantă comparativ cu atitudinea de contestare față de sistem a redacției GSP. „În momentul în care presa ajunge să facă reverențe autorităților, autoritățile se vor purta rău cu oamenii, cu cetățenii” este ceva ce spune Tolontan destul de devreme în documentar, și e o întrebare pe care o ridică și alții filmului (Andrei Gorzo în cronica sa, Filip Standavid într-un interviu cu Cătălin Tolontan, pentru Scena9).

Miza investigației lui Tolontan pare să fie atacarea unui sistem ceva mai complex decât ceea ce lui Voiculescu i se pare că este doar PSD-ul (așa cum vedem spre finalul filmului când află că PSD a câștigat alegerile parlamentare din 2016). E o problemă că documentarul se încheie pe acest ton fatalist al tânărului ministru, cu atât mai mult cu cât pare că își asumă un apel la acțiune civică, la prezență la vot. Agitația sau propaganda nu prea funcționează cu declarații despre pierderea speranței (respectiv, a încrederii în votanții români). Apoi, e ciudat că un documentar observațional, care în mod tradițional e un gen recunoscut pentru că e mai democratic cu opțiunile de interpretare ale spectatorului, reduce contextul și închide spațiul de reflecție într-un mod atât de categoric.

 colectiv este disponibil pe HBO GO.

Andra Petrescu

Andra Petrescu este doctorand la UNATC, cu o lucrare despre documentarul românesc produs la Studioul Sahia Film între 1950-1970. A coordonat volumul colectiv „Realitatea ficțiunii, ficțiunea realului” (Hecate, 2018, cu Irina Trocan) și a publicat în antologiile: „Filmul tranziției” (coordonat de Andrei Gorzo și Gabriela Filippi, Tact, 2017) și „Romanian Cinema Inside Out” (coord. Irina Trocan, Institutul Cultural Român, 2019). A colaborat cu mai multe publicații (AaRC.ro, Film, Observator Cultural, Films in Frames, Acoperisuldesticla.ro, Film Menu).